OPINIE. Toamna puterii: aruncați „cojile”, căutați miezul

Dacă românilor „le-a venit mintea la cap” (totuși), să facă bine s-o folosească, pentru uz personal și pentru folos de țară.

Este-o vorbă care spune că atunci când te-a păcălit cineva prima dată, e de vină el, dacă te-a înșelat a doua oară, ești de vină tu, iar dacă te-a tras pe sfoară și a treia oară, înseamnă că ești prost.

Suntem în preajma alegerilor (a campaniei electorale) și ar trebui să fie un timp al clarificărilor trecutului și al conturării viitorului.

Știu foarte bine că a încerca să vorbești despre „cazul Dragnea” a deprimant, e caduc, pare fără rost, e chiar plictisitor, după „tonele” de cuvinte de mărire/ocară ce i-au fost destinate. Dar dacă nu „strângem buboiul să iasă puroiul”, n-o să înțelegem ce se întâmplă azi, chiar în campania electorală ce începe sau după numărarea voturilor prezidențiale. Dar, mai ales, n-am înțelege pasivitatea prezidențială și agresivitatea prim-ministerială (executivă), care au fost și sunt principalii vectori politici ai acestei perioade tulburi.

Despre atitudinea cvasi-pasivă a președintelui țării, raportat la derapajele democratice ale „regimurilor Dragnea”, n-am să spun foarte multe (am mai făcut-o). A fost o strategie politică personală („îi las să greșească”, „îi arat cu degetul”, „îi las să-și rupă singuri gâtul”, „îi aștept la cotitură” etc.), de succes pentru sine (validat de referendum și europarlamentare), dar nu la fel de benefică pentru țară, care, dacă n-a dat înapoi (și-a cam dat, politic și democratic), atunci sigur a stat pe loc (ca dezvoltare). Practic, Klaus Iohannis a fost făcut erou de „dezmățul pesedist”, fără a avea stofă pentru asta. Dar a fost prezent, unde trebuie, la datorie,  și a rezistat, în felul său, atacului (asaltului) populist, iliberal, antidemocratic, „penal” al coaliției la putere și acum culege roadele electorale. Un scenariu surpriză, un mandat neașteptat, dar cu un rezultat scontat, dacă realegerea se va produce.

Dar ceea ce a fost îndeajuns până acum, în opinia mea, s-ar putea să nu mai fie destul de acum încolo (poate chiar azi).

De partea cealaltă, putem vorbi despre un simulacru de putere, despre o delegare de prerogative, despre o putere-surogat. Sau despre un simulacru de democrație, unde se invocă alegerile libere și majoritatea, se simulează reprezentativitatea, se disimulează legitimitatea, se imită regulile  democratice etc. În fruntea acestui sistem (și nu în ultimii trei, ci în ultimii patru ani), s-a aflat Liviu Dragnea, iar azi trăim încă pe relicvele (ruinele, hoitul, epava, cenușa?) acestuia. A-i acorda însă personajului virtuțile „geniului rău” ar fi prea mult pentru. Pe de-o parte, multe din „ideile politice” (greșite, tâmpite, oportuniste) instrumentate în regimul său au aparținut camarilei/consultanților/profitorilor, îndeobște, mai deștepți decât el (dar deresponsabilizați), el voind a fi doar beneficiarul final (al propriei libertăți). Pe de altă parte, Dragnea (așa cum se putea lesne vedea) era un tip mediocru în gândire și vorbire, lipsit de anvergură intelectuală, culturală, politică etc. Era doar produsul unui sistem politic, prototip al politicianului român în tranziție (îmbogățit prin corupție și protejat, în bună parte, de instituții de forță precum Poliția, serviciile secrete, justiția) care nu a acceptat să fie „sacrificat” (chiar el) și „să iasă din viață și din politică ca un  prost”. De aici a început totul, un calvar pentru țară, o palmă pe obrazul societății și un pumn în plină figură pentru democrație. Pe drept cuvânt, se spune că nu-i recomandat să testezi, chiar oricând, rezistența și vulnerabilitățile unui sistem fragil și instabil, cum este democrația. Dovadă, iată, Brexitul sau alegerile americane!

Tot ce s-a întâmplat la noi în ultimii patru ani stă sub semnul maimuțărelii, al pre-facerii, al soluției cu înlocuitori, iar democrația și societatea s-au clătinat din temelii.

Soluție surogat, din capul locului, a fost însuși Dragnea la conducerea PSD, însă așa se alienează și se distrug toate organizațiile, prin lipsă de leadership și de lideri autentici. Putere cu înlocuitori a fost tot ce a urmat după aceea, prin blocarea acestuia către funcția executivă supremă (de prim-ministru). Nu insistăm (căci e istorie) asupra episoadelor (simetrice) de premieri surogat: Sevil Shhaideh, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă. Toate au ieșit prost, într-o suită ce culminează cu această caricatură politică a incompetenței și imposturii care este ultimul premier, cocoțat în postura de candidat prezidențial. Culmea-culmilor ar fi ca delegarea să meargă până la capăt (de mandat și de candidatură), chiar în absența delegatarului (de-legat în pușcărie).

Încă două exemple, din multe altele: Valer Dorneanu (președinte CCR) maimuțărea/substituia (prin decizii) funcția de președinte (surogat) al țării, iar Tudorel Toader era „ministrul paiață” al Justiției, executantul orb al voinței altcuiva.

Din aceste „coji de putere” au dispărut asumarea și responsabilitatea și-au rămas doar aparențele autorității, adică gălăgie, agitație, țipete, icneli, răsteli, țâfnă deșănțată, agresivitate fără fond. Și acesta a fost fenomenul dominant al acestor ani și al acestor zile.

Aceste anomalii să înceteze odată, iar alegerile să clarifice (măcar) ce e delegare și ce e asumare și răspundere.