OPINIE - Dreptul la școală sau obligația de a merge la o anumită școală?

Cum afli care școală e mai bună? Întrebi vecinii, pe tanti de la 3, care a lucrat odinioară la Inspectoratul Școlar, profesorii și prietenii, întrebi în stânga, întrebi în dreapta, întrebi pe toată lumea... În final, nu ajungi la nicio concluzie. Pur și simplu, fiecare școală are bune și rele. Și iei în calcul distanța față de casă, numeri stațiile de autobuz, vezi care e în drumul tău spre serviciu, dacă bunicii ar putea să-l ia pe ăla micu' după ore... Mai iei în calcul rezultatele la Olimpiade, numărul notelor de zece curat la Bac, câți absolvenți au intrat la cine știe ce specializare aparte la Universitate.

Pur și simplu nu știm care e mai bună, unde se face cu adevărat școală și unde nu, pentru că nu avem un set unic de criterii de evaluare.

Nu avem criterii, pentru că nu le dorește nimeni. De la ministrul din fruntea Învățământului, până la mopul femeii de serviciu, nimeni nu vrea criterii. Pentru că ele sunt obiective. Măsurabile. Și permit evaluări.

Criteriile permit comparații. Dacă le avem, știm care sunt profesorii care trag mâța de coadă, care umplu cataloagele cu note de 3 – Să se-nvețe minte, să se pună cu burta pe carte, loazele! De câte ori nu ați auzit fraza asta?! – și nu așteaptă de la elevi decât supunere oarbă și aptitudini de papagal. Pentru ei, elevul e doar obiectul muncii, care le asigură salariul. Dacă dispare, adio, normă didactică, adio, leafă!
Criteriile permit și alte evaluări: școli curate, aerisite, cu mobilier modern și laboratoare dotate, cu computere și biblioteci, cu dulapuri pentru manuale – să nu-și care copiii toate cărțile și caietele în fiecare zi; a propos, știți cât cântărește ghiozdanul unui elev din ciclul primar? Uneori chiar și 10 kilograme. Știți ce spune legea? Că nu poate depăși 10% din greutatea copilului. Adică 4-5. Îi pasă cuiva?!
Toate aceste criterii ne-ar permite nouă, părinților, să alegem școlile cu profesori dedicați, cu talent pedagogic, care își doresc să le transfere elevilor înțelepciune și cunoștințe, nu să le insufle teamă și aversiune față de carte și școală.

Recent, primarul Emil Boc a anunțat că pune Poliția locală să verifice casă cu casă, apartament cu apartament, vizele de flotant. Să vadă cine chiar locuiește la adresa unde are viza de reședință și cine și-a făcut flotant doar pentru a-și duce copilul la o școală din centru?. Argumentul edilului: școlile din cartiere sunt la fel de bune ca cele din centru, iar părinții care își duc copiii la cursuri aglomerează traficul.
Așadar, nu e de vină municipalitatea, că nu asigură parcări, nici Inspectoratul Școlar, că nu asigură calitatea în învățământ; nu, de vină sunt părinții, care se încăpățânează prostește să le asigure copiilor un viitor, să-i educe, să le deschidă ochii și sufletele spre o lume mai bună.

Cei care stau pe o stradă au mai multe drepturi decât cei care stau pe altă stradă?

Aici nu mai e vorba despre drepturi suplimentare, pentru că toți plătim aceleași taxe și impozite, indiferent de cartierul în care locuim. Dreptul nostru, ca părinți, este să ni se asigure condiții egale, de a le oferi educație copiilor, la standarde comparabile. Este dreptul lor, al copiilor, la un viitor construit pe bază de șanse egale. Inclusiv șansa de a studia în condiții bune, cu dascăli bine pregătiți. Nu e vorba despre pretenții imposibile, despre drepturi suplimentare, ci despre același drept, pentru toată lumea: de a-și da copilul la cea mai bună școală, oricare ar fi ea. Dacă se poate să fie și cea mai apropiată de casă, cu atât mai bine. Dacă nu, sistemul și autoritățile trebuie să se împace cu ideea și să găsească soluții.

Altfel, unii vor avea dreptul la o școală mai bună și alții vor avea același drept la o școală mai proastă.

Școlile de prestigiu au ajuns așa pentru că cineva a obținut rezultate; pentru că altcineva (un director, un părinte influent, un sponsor etc) s-a zbătut să obțină bani pentru dotare și modernizare. Rezultate. Eficiență. Condiții mai bune pentru elevi. Profesori mai bine pregătiți. Astea sunt efectele, consecința unor ani lungi de muncă, perseverență și luptă, adesea împotriva sistemului, nu alături de sistem. Pentru că, așa cum vedem tot mai des, sistemul se împotrivește din răsputeri eficienței și rezultatelor. Cum se spunea în urmă cu câțiva ani: Țara te vrea prost! Proști, copiii noștri vor deveni idioți-utili într-o societate abrutizată de nevoi și lipsuri, în care Tătucul-primar își extrage legitimitatea o dată la patru ani, din voturile luate cu japca sau cumpărate pe biluțe colorate.

Iată de ce cred eu că alegerea școlii e un drept al părinților și nu poate fi îngrădit:
Constituția României, Art. 48 Familia (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Iar în Art. 29 Libertatea conștiinței (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Așadar, educarea copiilor este răspunderea părinților, dreptul și obligația lor, iar aceștia și le exercită potrivit propriilor convingeri. Răspunderea și decizia nu pot fi separate. Dacă eu, părinte, consider (am convingerea!) că școala de lângă casă nu este potrivită pentru copilul meu, nu îi poate asigura educația sau siguranța de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios fizic și psihic, nu pot fi obligat să îmi duc copilul cu forța într-un mediu care îi poate afecta copilăria, viitorul, viața, doar pentru că primarul nu mai suportă deranjul pe care i-l producem circulând în fiecare zi pe străzile făcute din banii noștri.

Consider că orice prevedere care le restrânge părinților dreptul de a alege singuri, potrivit propriilor standarde, criterii sau convingeri, școala pe care o consideră potrivită copilului lor este neconstituțională. Iar presiunile pe care autoritățile le fac cu vizele de reședință (flotantul) sunt abuzuri și, mai grav, permit alte abuzuri și acte de corupție.
Cum ar fi o prevedere similară, ca profesorii să predea obligatoriu la școala lângă care locuiesc?

Singura cale corectă și morală de rezolvare a acestei situații este liberalizarea totală a învățământului.
Sistemul „finanțarea urmează elevul”, în care fiecare școală primește exact atâția bani de la buget câți elevi reușește să atragă și să păstreze, combinat cu un sistem unic de evaluare națională a competențelor dobândite de elevi (evaluare în care să nu se țină cont de notele puse de profesori, unii foarte intransigenți, alții extrem de indulgenți, niciodată însă perfect obiectivi), ar putea scoate din comă învățământul românesc.

Domnilor politicieni, scoateți politica din școală. Lăsați sindicatele să facă circ cât doresc și eliminați imbecilitatea numită normă didactică. Reduceți catedrele și curățați programa școlară de balastul introdus în 20 de ani de teama reducerii posturilor. Fiți bărbați și asumați-vă concedieri dacă e nevoie, angajați profesori acolo unde nu sunt suficienți, plătiți-i omenește, dar puneți elevii pe primul loc, nu voturile.
Voturile vă vor salva probabil următorul mandat, dar nu vor salva viitorul țării.