Ce înseamnă trai DECENT în România? Familiile angajaților pe SALARIU MINIM nu au avut NICIODATĂ trai decent!

Decizia Comisiei de Insolvenţă trebuie privită prin prisma rostului demersului, acela de a determina o sumă minimă, sub care nu se poate coborî, în cazul unui debitor aflat în insolvenţă, care trebuie să îşi întreţină familia, dar care trebuie să îşi întreţină şi familia. Valoarea coşului minim lunar pentru datornicul orăşean este de 797 de lei pentru un adult, de 587 de lei pentru copilul cu vârsta de peste 14 ani şi 419 lei pentru fiecare copil cu vârsta de până la 14 ani.

Dezbrăcate de explicaţiile de mai sus, sigur că a aloca 1.069 de lei pentru mâncarea dintr-o lună a 4 persoane, sau doar 405 lei pentru facturile la utilităţi ori 53 de lei pentru cheltuieli de educţie, recreere şi cultură poate părea un demers rupt de realitate. Dar această ruptură de realitate s-a manifestat permanent, în relaţia dintre autorităţi şi nevoile românului de rând.

Trai decent? O glumă proastă după 1989!

În anul 2000, cu leii vechi, autorităţile stabileau că fiecare român, indiferent de categoria socială, profesională ori de vîrstă din care face parte, ar trebui să dispună de peste un milion de lei, lunar, pentru a-şi asigura un minimum de produse şi de servicii necesare pentru a supravieţui. La acea vreme, salariul mediu net pe economie se ridica la 2.103.644 de lei, iar cel brut la 2.789.047 de lei. Salariul minim pe economie era de 750.000 de lei lunar, valoare neimpozabilă.

Din suma estimată ca fiind necesară pentru asigurarea subzistenţei unei familii medii, mai mult de jumătate (1.468.000 de lei) era reprezentată de produsele alimentare de larg consum (făină, pâine, carne, lapte, ouă, zahăr), care trebuie să asigure fiecărui membru 2.760 de calorii lunar. Aproape un sfert din sumă (901.491 de lei) reprezenta plata serviciilor, iar 12% (518.000 de lei) mergeau la categoria îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, obiecte de igienă personală. În 2000 autorităţile păreau mult mai relaxate, mai îngăduitoare cu cheltuielile românului.

În anul 2007, Guvernul anunţa reintroducerea coşului de consum ca modalitate de calcul a salariului minim, după ce a renunţat, o perioadă, să mai calculeze salariul minim pe economie pe baza respectivului indicator. Ideea s-a pierdut, probabil, în perioada de criză economică care a urmat. Drept urmare, conform unui sudiu din 2017 al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), familiile angajaţilor cu salariul minim nu au avut un trai decent în niciun an după 1989!

Cercetătorii ICCV au luat în calcul o familie medie în care părinţii au câştigat doar salariul minim pe economie în fiecare din ultimii 27 de ani, plus alocaţiile a doi copii aflaţi în întreţinerea acestora. Prima concluzie a fost că totalul acestor venituri a fost întotdeauna sub pragul de 100% din necesarul unui trai decent, definit ca un nivel de la care sunt acoperite toate cheltuielile pentru un coş minim de produse şi servicii îndestulătoare.

Au fost identificate, astfel, unele situaţii „dificile, chiar alarmante”. Familia monoparentală cu unul, doi sau trei copii în întreţinere din urban „se poziţionează departe de ceea ce se poate numi coşul minim pentru o viaţă decentă. Pentru a se bucura de un minim de trai decent, o astfel de familie ar avea nevoie să-şi suplimenteze veniturile cu mai mult de 55-65%, dacă vorbim de un salariu minim pe economie şi alocaţiile celor doi copii”, arată autorii studiului. De asemenea, „familia de doi adulţi cu doi copii în întreţinere din mediul urban cu un venit format din două salarii minime şi două alocaţii de copii, de-a lungul perioadei 1989–2013, se află încă într-o situaţie economică extrem de grea”.

Alimente de proastă calitate în „coșul minim”

Acelaşi studiu mai arată că familia de doi adulţi cu doi copii în întreţinere din rural cu un venit format dintr-un salariu minim şi alocaţiile celor doi copii, de-a lungul perioadei 1990-2013 s-a aflat într-o situaţie materială extrem de grea. „Cu două salarii minime şi alocaţiile copiilor, familia putea acoperi o treime din minimul de subzistenţă, în intervalul 1994-2000, atingând 67% din acest minim de subzisetenţă şi aproape 60% din minimul pentru un trai decent, în 2013”.

În 2017 necesarul de trai în mediul urban presupunea un coş minim de consum de 2.273 de lei pentru o familie medie formată din „2,8 persoane”, adică doi adulţi şi doi copii aflaţi în întreţinerea acestora, iar în mediul rural, unde o parte din produse şi servicii sunt asigurate prin funcţionarea propriei gospodării, valoarea acestui coş minim era de 1.831 de lei. Ca o referinţă, salariul minim pe economie a fost majorat de la 310 lei la 1.450 lei între anii 2005-2017.

Trecând de la salarii minime şi coşuri şi mai minime la ceea ce s-ar putea numi trai decent, valoarea coşului minim de consum pentru o persoană urcă la 2.552 de lei pe lună, iar pentru o familie formată din doi adulţi şi doi copii valoarea coşului este de 6.762 lei, conform unui studiu realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România, împreună cu Syndex România şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi prezentat anul trecut în toamnă.

Cercetarea a fost realizată în perioada iulie-septembrie 2018. Potrivit realizatorilor, rezultatele acestei cercetări ar trebui să constituie o nouă etapă în discuţia despre traiul populaţiei în România, nu atât prin reintroducerea noţiunii de coş minim de consum, cât mai ales a ideii de nivel de trai decent. În ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor familiei, pentru alimentaţie este nevoie de 1.405 lei, pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte - 651 de lei, locuinţă - 1.781 de lei, dotarea locuinţei - 220 de lei, cheltuieli cu locuinţa - 477 de lei, produse de uz casnic şi igienă personală - 238 de lei, servicii - 488 de lei, educaţie şi cultură - 546 de lei, îngrijirea sănătăţii - 107 de lei, recreere şi vacanţă - 234 de lei, fondul de economii al familiei - 615 de lei.

Şi nu trebuie uitat un amănunt: coşul minim, de oricine ar fi stabilit, cuprinde alimente sau servicii de slabă calitate: presa a relatat că în 2017 Institutul Naţional de Statistică încludea în coşul lunar alimente precum untura, cartofii, mezelurile sau pastele făinoase. O familie „mânca” lunar 13 kilograme de cartofi şi 37 de kilograme de pâine, dar numai 800 de grame de peşte, 3 kilograme de mere, 500 de grame de citrice şi 400 de grame de carne de oaie. Untul lipsea, înlocuit de untură şi margarină.

Coșul minim, doar un instrument politico-economic

Coşul minim de consum este, la fel ca alţi indicatori, precum PIB, un instrument politic şi economic, menit să ofere o anumită dimensiune în calcule şi nu să măsoare gradul de bunăstare şi de mulţumire al unei naţii.

Astfel de dileme au fost încercate şi de alte persoane, primul exemplu fiind chiar cratorul PIB, Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel, care atenţiona Congresul american, încă din 1934, că nivelul de bunăstare al unei naţiuni poate fi dedus numai cu aproximaţie în urma calculării venitului naţional. Marea greşeală, spun criticii, este faptul că orice activitate economică este socotită bună şi valabilă pentru averea naţională: consum sporit de carburanţi egal bunăstare, chipurile, chiar dacă asta înseamnă epuizare de resurse naturale şi poluare; consumul de alcool şi tutun antrenează şi consumul de medicamente şi costurile cu îngrijirea medicală, adică PIB în plus; înarmarea înseamnă PIB mai mare, dar înseamnă oare şi o îmbunătăţire a calităţii vieţii?

La fel şi în cazul coşului minim: o familie de 2,8 peroane poate avea un trai decent într-un sat din Vaslui cu o sumă pe care o altă familie din Teleorman, ca să luăm un nume la întâmplare, nu s-ar descurca nici jumătate de lună, iar alţii din Bucureşti nici măcar o săptămână.