ANALIZĂ. Multinaționalele, între MIT și ADEVĂR. Se spune despre companiile mari că NU declară profiturile în România? FALS!

În această perioadă, aceleași voci vehiculează opinii contradictorii în ceea ce privește fiscalizarea și comportamentul moral al companiilor mari, care prioritizeaza interesele acționarilor în dauna societății (statul român și populație).

Pe de o parte, firmele mari sunt blamate că NU declară profiturile la nivelul real în România, acestea fiind diminuate prin diverse tehnici situate la limita legii pentru a nu plăti taxele la nivelul corespunzător. Astfel, companiile mari sunt acuzate că nu contribuie așa cum ar fi corect la bugetul statului prin plata corectă a taxelor, ceea ce limitează ritmul dezvoltării din România (nu avem bani pentru autostrăzi, investiții în educație sau sănătate).

Pe de altă parte, aceleași companii mari sunt acuzate că înregistrează profituri mai mari. Au fost opinii care susțin că randamentul capitalurilor firmelor din România este 36% (fals), comparativ cu 11% (realitatea), dar NU majorează corespunzător salariile. Astfel, se promovează ideea că interesul și beneficiile angajaților, care muncesc pentru a se obține aceste profituri, rămân secundare comparativ cu interesele prioritare ale acționarilor, aceștia din urmă fiind mânați pe termen scurt de lăcomie și maximizarea randamentului!

Desigur, ambele afirmații NU pot fi adevărate în același timp! Este profitul companiilor mari în creștere și reflectă realitatea? Plătesc companiile mari salarii în creștere? Haideți să vedeți ce spun cifrele tuturor companiilor active în România în ultimul deceniu (dacă nici aici nu găsim adevărul, atunci unde?). În încercarea de a înțelege realitatea (așa cum ar trebui să facă orice economist bine intenționat, care nu are agendă / interese politice) am calculat evoluția profiturilor și salariilor companiilor în funcție de cifra de afaceri, considerând două categorii: microintreprinderile (firmele cu venituri sub 1 mil EUR) și companiile mari (care înregistrează venituri peste 1 mil EUR).

Alegerea pragului de 1 mil EUR este justificată de implicațiile fiscale cauzate de această referință (companiile cu venituri sub 1 mil EUR având opțiunea să plătească impozitul pe cifra de afaceri (3% dacă au zero angajați sau 1% dacă au cel puțin 1 angajat), în timp ce marile companii sunt obligate să plătească impozitul aplicat profitului brut (asupra acestora planând astfel suspiciunea că există motivația reducerii taxelor prin diminuarea profitului brut).

ADEVĂRUL pe care îl găsesc este că firmele mari (care înregistrează o cifră de afaceri peste 1 mil EUR) declară profituri în creștere, plătesc salarii mai mari comparativ cu microintreprinderile și sunt mai puțin predispuse la evaziune fiscală comparativ cu firmele mici. Mai departe listez argumentele care m-au condus la această concluzie:

Profitul crește direct proporțional cu dimensiunea companiilor! Firmele care înregistrează venituri de peste 1 milion de euro au generat un profit net total în ultimul deceniu de 229 miliarde euro, în timp ce microintreprinderile (firmele cu venituri sub 1 mil EUR) au generat pierderi de 51 miliarde euro în același interval (în condițiile în care acestea au trecut pe profit începând doar cu anul 2015, când impozitarea acestora a început să fie realizată în funcție de cifra de afaceri înregistrată).

Deci, este evident că profitul obținut de companiile mari este mult peste cel înregistrat de către microîntreprinderi. Acest aspect este valabil atât din perspectiva dimensiunii absolute a profitului obținut, cât și din perspectiva marjei profitului net obținută prin raportarea acestuia la cifra de afaceri, conform rezultatelor corespunzătoare ilustrate în tabelul și graficul 2 (VEZI GALERIE FOTO).

De ce plătesc companiile salarii în creștere?

Este evident că salariile au crescut semnificativ în România în ultimul deceniu, în condițiile în care nivelul mediu net al salariului nominal a crescut de la 1.600 RON (2007) la aproape 2.720 RON (Octombrie 2018). Astfel, creșterea salariului mediu nominal net cu 70% în ultimul deceniu cred că este cauzată de trei factori principali:

(i) creșterea mult mai accelerată a cheltuielilor de personal din sectorul public, ceea ce a alimentat o presiune de creștere a salariilor în sectorul privat. Astfel, cheltuielile statului pentru salariile angajaților în sectorul public au crescut cu +25% în ultimul an, cu +50% în ultimii trei ani și aproape s-au dublat în ultimii șase ani. Mai exact, cheltuielile de personal ale statului au ajuns aproape pe 90 mld RON în 2018, comparativ cu 69 mld RON în anul anterior, 57 mld RON în 2016 sau 41 mld RON în 2012. Practic, vorbim despre o dublare a cheltuielilor de personal în sectorul public în ultimii 6 ani, total nesustenabil, în condițiile în care România înregistrează deviații majore față de reperele indicatorilor similari din UE:

- România înregistrează cel mai ridicat procent al angajaților în sectorul public din totalul angajaților cu carte de muncă din economie, respectiv 26% sau 1,2 milioane salariați;

- România înregistrează cea mai mare depășire din UE a salariului mediu din sectorul public prin comparație cu sectorul privat, respectiv 65% (în condițiile în care media din UE este de 18%). Astfel, nivelul cheltuielilor de personal în sectorul public se apropie de 10% din PIB în 2018, recordul istoric din România

- România înregistrează o creștere accelerată a deficitului public, acesta ajungând la 26 mld RON în primele 11 luni ale acestui an, comparativ cu 10 mld RON în perioada similară a anului anterior și cel mai ridicat nivel din ultimii 8 ani.

(ii) inflația cumulată de 43% în ultimul deceniu, cauzată atât de excesul de cerere din perioadele de expansiune, cât și creșterii salariilor mult peste avansul productivității. Astfel, în ceea ce privește productivitatea, România se situează la coada listei între tările UE și, deși are cea mai mare rată de creștere din ultimul deceniu, inflația cumulată în perioada analizată este de două ori mai mare. Mai exact, exprimată că indice relativ la media pentru UE (2010 = 100), productivitatea (rezultatul produs raportat la munca prestată) în România a crescut în ultimul deceniu cu 23,3% (vezi graficul 4). Deoarece salariul mediu înregistrat în mediul de afaceri privat a crescut mult mai accelerat (+70%), inflația cumulată în perioada analizată a fost de 43% (aproape de două ori mai mare, vezi graficul 5).

(iii) Salariul minim pe economie a fost majorat forțat, mult peste capacitatea mediului de afaceri de a absorbi această presiune  - salariul minim pe economie a fost majorat de 15 ori în ultimii zece ani, crescând de la 540 RON (anul 2008) la 2.080 RON (începând cu 1 ianuarie 2019), majorarea acestuia fiind realizată într-un ritm mult mai rapid decât creșterea salariului mediu pe economie. Astfel, ponderea salariului minim în salariul mediu a crescut de la 27% (anul 2008) la 46% (finalul anului 2018), peste nivelul înregistrat în Ungaria (38%), Cehia (34%) sau Polonia (32%).

Care sunt implicațiile? DEPOPULAREA ROMÂNIEI ȘI SCĂDEREA COMPETITIVITĂȚII

Astfel, s-a mizat că majorarea forțată a salariilor va ajută la reducerea fenomenului emigrării din România! Teoretic, medicamentul ar fi trebuit să funcționeze. Practic, vedem un dezastru total! În ultimii trei ani am pierdut aproape 630.000 de români care au emigrat să lucreze în țări mai dezvoltate. Nu cred că românii ar rămâne în țară pentru un venit majorat nominal cu 1.000 RON în plus, din care jumătate este erodat de inflație (realitatea ultimului deceniu), deoarece pot pleca în străinătate pentru un venit suplimentar de cel puțin 1.000 EUR. În orice caz, NU salariile reprezintă principala cauză a plecării în străinătate a românilor cu un nivel de educație peste medie.

Românii care pleacă NU mai au încredere în instituțiile politizate (justiție, ANAF etc.), sistemele slabe (sănătate, educație, poliție), iar companiile NU au condiții prielnice pentru afaceri (infrastructură, resurse umane, investiții publice, stabilitate fiscala, corupția ridicată care încurajează dezvoltarea economiei subterane). De aceea pleacă românii! Pentru că sunt îngroziți să-și crească copiii într-un asemenea mediu! Pentru că sunt îngroziți că pot face infarct și viața lor poate depinde de disponibilitatea unui singur doctor (vezi cazul Busuioc din Craiova). Teorectic, deși medicamentul creșterii salariilor ar fi trebuit să fie bun, administrarea acestuia în doze foarte mari și în lipsa altor tratamente (reformele structurale necesare listate anterior) nu face decât să agraveze și mai mult problema pacientului: depopularea României!

De asemenea, companiile pierd din productivitate deoarece nu mai au resurse financiare necesare pentru investiții și oameni (know-how) pentru inovare. Cifrele ilustrate în tabelul următor arată structura  cheltuielilor de exploatare și financiare ale tuturor companiilor active în România în ultimul deceniu. Aceasta indică un mediu de afaceri slab tehnologizat (pe fondul unei ponderi scăzute a cheltuielilor cu amortizarea în contexul unor active imobilizate reduse), cu un nivel al cheltuielilor salariale în creștere, care înregistrează o marjă brută stabilă (ponderea cheltuielilor cu materia prima și mărfurile fiind aproape de 60% pe toată durata intervalului analizat), dar care nu este capabil să transpună diminuarea cheltuielilor financiare într-o profitabilitate superioară din cauza creșterii altor cheltuieli de exploatare și al salariilor oferite personalului angajat.

Cine plătește salarii mai mari?

Evident că firmele mari plătesc salarii superioare, deoarece acestea au performanța financiară necesară pentru a susține salarii mai mari. Acest aspect se observă foarte clar analizând structura de cheltuieli a companiilor active în România în ultimul deceniu, în funcție de dimensiunea firmelor (veniturile înregistrate). Astfel, dinamica fondului total de salariu și a numărului de angajați, reflectă un adevăr absolut: salariile cresc direct proporțional cu dimensiunea companiei.

Microîntreprinderile sunt mai predispuse la economia subterană comparativ cu marile firme!

Deși s-a vehiculat foarte des această opinie, nu cred că problema optimizării fiscale la limita legii este generalizată în rândul companiilor mari. Dimpotrivă, cred că economia subterană este mai generalizată în rândul microintreprinderilor. Am două argumente în acest sens, la care am ajuns în urma analizei structurii  contului de venituri și cheltuieli a tuturor companilor active în România în ultimul dceniu (cifrele fiind ilustrate în tabelul următor):

- Principalele modalități prin care companiilor mari pot diminua artificial profitul înregistrat în România și implicit, impozitul plătit, este creșterea cheltuielilor de aprovizionare (eventual prin achiziția de materie primă sau mărfuri de la companii din grup) sau creșterea costurior netransparente din categoria altor cheltuieli de exploatare (prestații către terți). Din ambele perspective companiile mari sunt mai transparente comparativ cu microintreprinderile. Astfel, ponderea altor cheltuieli de exploatare în totalul cheltuielilor este mai scăzută în cazul firmelor mari, în timp ce marja brută (diferența dintre costurile de aprovizionare cu materia prima și mărfuri) este superioară (probabil pe fondul puterii de negociere mai mare și a termenelor mai reduse de plată, care ajută la obținerea unor discounturi comerciale favorabile);

- Principala modalitate prin care companiile pot diminua contribuțiile sociale plătite pentru forța de muncă angajată este munca la negru (angajarea fără carte de muncă) sau salariul la negru (înregistrarea pe cartea de muncă a unui salariu mai mic și plata diferenței „in plic”, deci nefiscalizat.

După cum se poate observa în tabelul următor, companiile mari înregistrează un salariu mediu plătit angajaților superior firmelor mici, acestea din urmă raportând un salariu mediu aproape de cel minim atât în anul 2008 cât și 2017. De asemenea, companiile mari se bazează pe o echipă mult mai extinsă comparativ cu firmele mici, crescând dificultatea unor eventuale înțelegeri de optimizare fiscală aferentă salariilor plătite. În contextul diminuării impozitului pe dividend și posibilității de distribuire trimestrială a acestuia, cred că riscul plătii nefiscalizate a salariului prin dividendele încasate este mult mai mare în cazul firmelor mici decât la companiile mari.

În concluzie, constat că cele două mituri privind companiile mari, sunt false, (înainte de toate, sunt contradictorii): nu declară profituri în România / declară profituri mari dar nu plătesc salarii! Această propagandă falsă alimentează conflicte inexistente: companiile mari vs mici, multinaționale (capitalul străin) vs autohton, săraci vs bogați. Astfel, suntem îndepărtați de la problemele reale ale economiei.Totuși, în ciuda propagandei, românii observă problemele reale, deoarece le trăiesc pe propria piele în fiecare zi. De aceea, pleacă din țară!

Eu constat că realitatea este alta: companiile mari declară profituri în creștere, plătesc salarii mai mari și sunt mai puțin predispuse la economie subterană comparativ cu microintreprinderile!

Eu cred că, dacă nu vom începe să lucrăm la rezolvarea adevarătelor probleme ale economiei (reducerea economiei subterane, depolitizarea, debirocratizarea și tehnologizarea instituțiilor prin reforme structurale, conduita fiscală prin stabilitate anticiclica (excedent pe expansiune, deficit pe recesiune), încurajarea antreprenoriatului și dezvoltarea IMM-urilor, investiții publice în educație, sănătate, sport și infrastructură, ajustarea personalului din sectorul public supradimensionat (cel puțin 10% trebuie mutat în sectorul privat) și introducerea de criterii de performanță pentru angajatul în sectorul public), eficientizarea companiilor deținute de stat (management profesionist, guvernanță corporativă, listarea publică) .... până când nu rezolvăm aceste probleme, nu vom reuși să ne dezvoltăm și să recuperăm decalajul față de țările dezvoltate!

analiză realizată de Iancu GUDA, CFA, publicată AICI