O viaţă pentru copii

Ce poţi să-i spui unui copil de 11 ani care suferă de o boală incurabilă şi care ştie că în trei ani va muri? Că vei avea grijă de el sau că vei sta lângă el până la capăt? Puţini sunt oamenii care pot suporta aşa ceva.

Unul dintre ei este clujeanul Emanuel Ungureanu, care, din anul 2002 are grijă de copiii suferinzi de insuficienţă renală.

Claudia, o fetiţă care şi-a pierdut viaţa

Povestea a început când Emanuel Ungureanu a cunoscut-o pe Claudia, o fetiţă de 11 ani care a murit din cauza bolii. „Acest lucru s-a întâmplat acum aproape 10 ani. De atunci sunt preşedintele Asociaţiei pentru Solidaritate şi Empatie «Claudia Safta». Activitatea mea de fiecare zi se împarte între aceea de profesor de istorie, munca la un ansamblu imobiliar şi cea de redactor la un radio local. Pot să spun că sunt bogat sufleteşte, copii şi tinerii de care mă ocup oferindu-mi în fiecare zi dragostea lor”, povesteşte Emanuel Ungureanu. Apropierea profesorului de cauza copiilor cu suferinţă cronică se leagă de activitatea de asistenţă socială din cadrul Clinicii Pediatrie II din Cluj, secţia Nefrologie Pediatrică, coordonată de prof. dr. Aurel Bizo.

Tabere pentru copii

Începând din anul 2002, Emanuel Ungureanu organizează tabere pentru copiii bolnavi. „Aceste tabere nu sunt obişnuite din mai multe puncte de vedere. În primul rând, efortul financiar este uriaş, copii merg la dializă de trei ori pe săptămână pentru ca sângele lor să fie curăţat de toxinele care, în mod normal, ar trebui să fie curăţat prin sistemul natural de filtrare a rinichilor. În cazul acestor copii, epurarea renală este înlocuită de aparate”, explică Emanuel.

A doua problemă este găsirea unui centru de dializă dispus să primească un surplus de pacienţi pe lângă cei arondaţi. Transportul este ce-a de-a treia problemă, deoarece mulţi dintre tineri sunt în cărucioare şi nu se pot mişca fără asistenţă de specialitate. „Însă, din păcate, nu mă ocup doar cu taberele pentru aceşti copii, pe unii îi aduc la Cluj ca să beneficieze de un tratament mai bun, la alţii le sunt şi mamă şi tată pentru că au fost abandonaţi, pe unii trebuie să îi conduc şi pe ultimul drum pentru că nimeni nu o poate face. În marea lor majoritate este vorba de copii care provin din medii devaforizate”, explică Emanuel. Banii pentru tabere reuşeşte să îi obţină în parte de la Consiliul local şi Judeţean.

Recviem…

Insuficienţa renală afectează zeci de tineri anual. În acest an, patru tineri de care se ocupa Emanuel Ungureanu au trecut în nefiinţă: Adina din Oradea, Adi din Zalău, Livia din Cluj şi Iulian din Alba Iulia. „Alături de cei care au plecat dintre noi anii trecuţi, aceşti tineri îmi lasă un gol imposibil de umplut în suflet: Şi totuşi, ca să rezum, rolul meu pentru aceşti oameni este unul simplu - să îi fac să râdă, să lupt pentru un tratament mai bun atunci când nimeni nu mai crede sau nu mai vrea, să tac şi să sufăr alături de ei şi, poate cel mai important lucru, când nu se mai poate face nimic să-i ajut să se stingă decent”, rememorează profesorul.

Rămâne speranţa. Poveşti de viaţă.

Concluzia lui Emanuel este simplă – viaţa trebuie să meargă mai departe. „Înainte de toate, cel mai important lucru pentru mine este să ţin trează speranţa acestor tineri. Viaţa lor are un sens. Este extrem de complicat să răspunzi la întrebările lor care încep cu «de ce eu?» sau «de ce mie?» sau mai ales «până când voi mai trăi?». Uneori, copiii înţeleg mult mai multe lucruri ca adulţii. Nu poţi să minţi un copil, pentru că nu te va crede, dar atunci îi spui că viaţa lui contează”, este speranţa lui Emanuel.

„În momentul de faţă, mă ocup în mod constant de un grup de 40 de tineri şi la sfârşit de an pot să văd şi miracole. De exemplu, Paula din judeţul Tulcea, de 30 de ani, face dializă de opt ani, a fost adoptată la 5 ani de la casa de copii de o familie de oameni simpli, am încurajat-o să termine şcoala, a terminat liceul pedagogic la seral şi în ciuda bolii, a luat bacalaureatul în acest an, ceea ce i-a permis să intre la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială Cluj, secţia de asistenţă socială. Părintii adoptivi sunt bătrâni, eu i-am rămas singurul sprijin. Un caz aparte este cel al cuplului Adriana şi Dacian, ambii cu deficienţe motorii, dar au o poveste de dragoste impresionantă. Au reuşit să-şi învingă handicapul, Dumitru fiind, printre altele, multiplu campion mondial la tenis de masă”, povesteşte Emanuel.

Profesorul de istorie mai spune că, într-un final, ceea ce îl bucură cel mai mult este să vadă un zâmbet pe faţa unui tânăr bolnav.