POZA ZILEI. Cum se îmbrăcau femeile din Cluj-Napoca la ștrand în urmă cu 100 de ani

În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) varia de la o zonă geografică la alta, dar şi în funcţie de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea. Pentru unii, îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau, mai ales, pentru altele), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii.

La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie;din in sau cânepă (cămăşi, izmene) lână (pantaloni, fuste, flanele), blană (cojoace, căciuli),  piele (opinci). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau hainele făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vârstă.

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.   

CITEȘTE ȘI:

POZA ZILEI. Copii la o creșă din Cluj-Napoca în anul 1959

La oraş, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate ş de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracterista generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni tot mai comodă şi de a permite o adaptibilitate rapidă la diferitele situaţii (serviciu, plimbare, activităţi casnice, etc.).

Bărbaţii din „lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete de catifea, cu poale lungi, la vestă, monocle, baston de bambus şi la ceasul purtat la brâu. Preferinţele se îndreptau spre hainele mai comode:costum, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp.

 Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era vară şi foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare;primăvara şi toamna se purtau pălării mai groase, iar vara pălării de pai.

Acasă, barbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase  sau din stofă, aveau papuci comozi. Pijamaua (bluză şi pantalon) era nelipsită din garderoba acestora.

În pas cu moda de la Paris

Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică:rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii;nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de încărcată, cu pene de diverse culori, agrafe, funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul într-o vestimentaţie luxuriantă, care impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară existau „magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau încălţăminte la „comandă”, dar se putea cumpăra şi „de-a gata”. Rochiile au devenit mai scurte, „trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era „căzută”, adică peste şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze, sub care se observau, cu discreţie, sânii. Pălăriile au devenit mai mici, fără  multe accesorii