REVOLUȚIA DE LA CLUJ DUPĂ 30 DE ANI. „Pe mine nu m-a împins nimeni în Revoluţie. Am ieşit fiindcă aşa am vrut eu!”

„Am aruncat tot ce îmi amintea de Revoluţie. Am aruncat şi scrisoarea băiatului care mi-a murit în braţe, scrisoarea cu sângele lui. A trebuit să mă eliberez, să trăiesc mai departe. Am uitat şi cum îl chema, mi s-a şters totul din memorie.”

„În dimineaţa lui 21 decembrie, de dimineaţă, eram la atelier, unde îmi era coleg Lucian Matiş. Acolo l-am văzut pentru ultima dată. M-a rugat să îi fac un ceai. Stătea lipit de tocul uşii şi se uita la mine. E ultima imagine cu el pe care o am... Nu ştiu câte era ceasul... nu mai ştiu cât era. Apoi a rămas în atelier şi eu am plecat spre casă, iar el spre Piaţa Libertăţii.

Apoi am ajuns pe Horea, lângă fostul cinematograf 23 August.
Mi-am dat seama că va fi ceva când am auzit că bârâie radioul, era în timpul vizitei pe care Ceauşescu a făcut-o în Iran. Bârâia tot şi am ştiut că se schimbă ceva... S-au auzit nişte chestii ciudate. Mi-am spus: ‘No, e gata cu el’. A venit şeful nostru şi a strigat: ‘Hai, toată lumea acasă’.”

„L-a urmărit, aşa, cu pistolul şi l-a pus jos”

„Frică nu mi-a fost. Nu. Deloc. Am simţit că va fi ceva foarte important. Şi acum văd cum pe Horea în sus şi pe pod, spre Doja (actuala stradă Ferdinand – n.r.), erau oameni, iar pe pod erau tancuri, taburi, doi băieţi tineri, de vreo 18 ani, foarte tineri, bulversaţi, iar unul dintre ei avea o pată pe piciorul stâng, pe veston. Mâncau.
Pe partea cealaltă erau maşini, iar unde acum este o agenţie, lângă pod, era o maşină din care au coborât mascaţi. Erau toţi îmbrăcaţi în negru. Apoi, unde e Marty acum, erau cam la 20-30 de paşi de noi, au început să tragă. Era ireal ca acei copii care mâncau sendvişuri pe pod înainte, copii pe care i-am văzut, să tragă în noi.
De fapt, m-a şocat un gradat care a tras. Era gradat (probabil căpitanul Ilie Dicu, comandantul dispozitivului de la Astoria – n.r.) fiindcă stătea în faţa soldaţilor... Repet, era trecerea de pietoni de la Urania, pe care trecea grăbit un pieton. Nu avea a face cu mulţimea, traversa. Gradatul l-a urmărit, aşa, cu pistolul şi l-a pus jos.”

„M-am gândit că îmi vor găuri adidașii; primii adidași din viaţa mea. Ce-i poate trece unui om prin cap în asemenea momente?”

„Pe urmă au început să tragă... S-a tras mult. La început am crezut că ne sperie. Cum eram în rândul din faţă am auzit gloanţele. Apoi mi-am dat seama că sunt adevărate şi m-am gândit că îmi vor găuri adidașii; erau primii adidași din viaţa mea. Îţi dai seama ce-i poate trece unui om prin cap în asemenea momente?”

„Era în picioare şi avea o gaură în mijlocul frunţii”

„Nu cred că am fost panicată. Nu mi-a fost frică, dar am simţit un gol imens când am simţit că băiatul de lângă mine nu mai vine; era lângă cotul meu, apoi a dispărut. M-am întors. A rămas în urmă, eram cu un pas înainte. Avea o privire uimită, era în picioare, drept, şi avea o gaură în mijlocul frunţii. L-au împuşcat. Am vrut să acopăr rana, dar era mare, mi-a umplut palma. Ne-am adăpostit la cinematograf, la 23 August, că iar se trăgea. Au venit salvările. Îl vedeam pe băiatul acela cum se chinuia să respire şi am mers şi l-am tras cu noi. Am văzut o salvare şi i-am rugat pe ambulanţieri să îl ia, să mă ajute să îl urce în maşină. Era greu. Îl ţineam să nu îşi înghită limba şi au început să tragă din nou în noi. Ambulanţierii s-au speriat şi au plecat, m-au lăsat acolo cu băiatul acela, iar mie mi se părea incredibil de greu. Stăteam cu spatele la cei care trăgeau şi nu îl mai puteam ţine, dar nici nu îl puteam lăsa aşa, acolo. Nu ştiu cum am reuşit să îl împing în salvare. Nu am mai ţinut niciodată în braţe ceva aşa de greu. Avea douăzeci şi ceva de ani, nu avea treizeci, şi avea un copil acasă...”

„M-am spălat de sânge. Au auzit că este revoluţie şi au spus să mergem toţi.”

„Apoi am mers acasă. În drum spre Gheorgheni, m-am oprit la un prieten, care m-a băgat în baie şi m-a spălat de sânge. La el şi soţia lui era o altă familie tânără. Au auzit că este revoluţie şi au spus să mergem toţi afară.
Am ajuns în Mărăşti. Unde se întâlneau străzile mari, atunci nu era niciun sens giratoriu. Era un tanc şi un trolebuz blocat. Încercam din toate părţile să oprim tancul. Nu am reuşit să ne apropiem de tanc, am reuşit doar să jucăm Hora Unirii acolo.

„Cuiva i-a venit ideea să tragem clopotele, că în caz de răscoală aşa se face!”

„În 22 (22 decembrie – n.r.) s-a terminat tot. Apoi, totul a continuat în spitale.
Ne-am adunat, dar nu au mai fost incidente. Coloana era spre Catedrală. Am mers mai mulţi şi cuiva i-a venit ideea să mergem şi să tragem clopotele, că în caz de răscoală aşa se face. Am zis că mă duc eu. Am ajuns acolo, la clopote, şi nu ştiam că după ce tragi de funie trebuie să o laşi, să meagă, aşa că am tras şi am ‘ajuns’ undeva sus... Acum, mă mai gândesc uneori cine m-a ajutat când am fost acolo, la clopote, dar am uitat.”

„După Revoluţie am plâns de multe ori. Vedeam urmele de gloanţelor şi îmi venea să plâng.”

„La noi, cum era un atelier de pictat pe faianţă, erau mulţi artişti care se întâlneau şi povesteau. Uneori veneau în atelier... Pe unii îi ştiam.
După Revoluţie am plâns de multe ori. Vedeam găurile alea mari, urmele de gloanţelor şi îmi venea să plâng.
Pe mine nu m-a împins nimeni în Revoluţie. Nu m-am uitat la televizor. Am ieşit fiindcă aşa am vrut eu!”