Fiul Doinei Cornea cere sprijin: „E trist ca un fiu să-și împartă mama cu milioane de frați!”

„În curând se împlineşte un an de când am început demersurile pentru înfiinţarea Fundaţiei Doina Cornea. Eram foarte optimist! Eram sigur că doar numele Doina Cornea va stârni interesul societăţii româneşti. Pe lângă nume erau şi obiectivele fundaţiei pe care le consideram de interes Naţional. Mă gândeam că cei care au avut plăcerea, în decursul anilor, să intre în casa Doinei Cornea vor fi bucuroşi să o revadă, deschisă în mod public vizitării. Ba chiar se vor bucura să-şi poată aduce copiii şi nepoţii şi să le povestească, cine ştie, cum au reuşit să păcălească miliţienii şi securiştii de la poartă pentru a putea intra înainte de 21 Decembrie 1989 sau, cum se înghesuiau, după aceea, când era coadă la poarta ei. Sau poate, mă gândeam, vor fi bucuroşi să vadă picturile şi desenele Doinei Cornea într-o expoziţie itinerantă: Cluj – Bucureşti – Bruxelles – Paris. Chiar mi-era puţin teamă că nu voi putea face faţă solicitărilor: «Puteţi face şi asta... şi asta...»”, își începe Leontin Iuhas scrisoarea deschisă.

„Chiar dacă e puțin trist pentru un fiu să-şi împartă mama cu atâtea milioane de fraţi, am crezut că Doina Cornea, măcar acum după ce a plecat, ne aparţine tuturor şi suntem mândri că o avem. De aceea am şi trimis invitaţii nu doar prietenilor şi personalităţilor care au iubit-o, ci am trimis şi scrisori (închise) majorităţii instituţiilor fundamentale ale statului român. Acestea din urmă, în marea lor majoritate nici măcar nu au răspuns... Din fericire, căci altfel m-aş fi dat bătut, aproape toţi cei din prima categorie au răspuns pozitiv! Dar cum, cu doar câteva flori nu aduci primăvara, sunt obligat să cer sprijinul vostru, al societăţii româneşti... al acelei părţi a societăţii care îşi dă seama că dacă nu ar fi existat în istoria României oameni ca Doina Cornea, muncitorii braşoveni din Noiembrie 1987, cei care şi-au sacrificat viaţa acum exact 30 de ani, în Decembrie 1989 şi câţiva alţii nu ar fi ajuns să fie ceea ce sunt azi”, continuă fiul Doinei Cornea.

„Am încercat în zadar să potrivesc cuvintele pentru a o descrie pe mama mea... Nu mi-a ieşit nimic. Cuvintele nu mă ascultă... Oricum, nu aş putea spune ceva mai frumos şi mai adevărat decât au făcut-o Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu la plecarea ei. Ana Blandiana spunea despre Doina Cornea că, în pofida fragilităţii ei, a fost nu doar omul cel mai puternic din România ceauşistă ci omul care ne-a ţinut locul tuturor. A fost poporul român care în mod simbolic, prin ea, începea să existe”, rememorează Iuhas.

„Sper ca acum, având şi ajutorul vostru, fiecare atât cât poate, să pot înregistra cât de curând Fundaţia Doina Cornea. Vă mulţumesc tuturor celor care vă mai amintiţi cu dragoste şi, poate, recunoştinţă de Doina Cornea”, își încheie mesajul fiul cunoscutei opozante a regimului comunist.

Blandiana, Liiceanu și Pleșu, despre Doina Cornea

„Iar noi, în mod simbolic, simţeam prin ea că nu mai trebuie să ne fie ruşine. (...) Felul în are a fost tratată după 89 se potriveşte cu faptul în care ne-am tratat toţi marii oameni. (...) De la modul în care a fost insultată în primii ani după Revoluţie şi până la felul în care a fost ignorată există mereu-mereu aceeaşi crasă nerecunoştinţă şi lipsă de bun simţ istorică” – Ana Blandiana

„Ne-am fi așteptat ca, după 1989, să i se ridice Doinei Cornea o statuie a recunoștinței noastre, una care să apere puținele legende ale rezistenței şi bruma de demnitate dobândită prin numele celor câțiva care, în singurătatea curajului lor, au îndulcit batjocura şi umilința la care ne condamnase regimul lui Ceaușescu. Și, totuși, nu Doinei Cornea i-am pus flori zilnic în poarta casei ei, unde fusese bătută de oamenii Securităţii. Nici nu ne-am dus să-i cerem iertare pentru tăcerea noastră de-atunci şi pentru singurătatea ei, şi nici să-i mulțumim pentru grația cu care ar fi fost gata să se despartă de viaţă pentru a spăla rușinea noastră, a celor dispuși să îndure la nesfârșit şi orice. (…) Am văzut pentru prima oară chipul Doinei Cornea după 1990 în stop-cadrul care încheia o peliculă filmată clandestin în România anului 1988. Proiectat pe ecranele televiziunilor europene, chipul acela, răscolitor de senin, ne-a adus în conştiinţa Europei ca pe o emblemă a spiritului capabil să conteste Răul cu prețul vieții. (…) Cultul eroilor nu-l au decât oamenii unui popor care pot recunoaște ca superior ceea ce le este cu-adevăr superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor. (…) Doina Cornea, în schimb, n-a mai existat pentru noi de peste două decenii. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit” – Gabriel Liiceanu

„Mă tem că nu a primit recunoaşterea meritată, la nivel de societate, dincolo de decoraţiile acordate de statul român şi de cel francez. Titlurile astea îşi au greutatea lor şi simbolistica lor, dar, de ani de zile, nu se mai vorbeşte de Doina Cornea şi se vorbeşte iată, acum, când a dispărut pentru că, o spun mereu, românii au vocaţia parastasurilor. Când un om e în viaţă, nu-l preţuiesc întotdeauna cum se cuvine, iar, când dispare, atunci există un mic moment de pietate. Ea e, totuşi, omul care a salvat, aş spune, înainte de 1989, onoarea acestui popor pentru că a fost între cei foarte puţini, şi încă cineva cu un profil foarte aparte, care a înţeles să se manifeste curajos, iar curajul, pe vremea aia, se plătea scump şi ea a fost dispusă şi a plătit preţul curajului ei.” – Andrei Pleșu

CITEȘTE ȘI: Doina Cornea a fost condusă pe ultimul drum cu onoruri militare