OPINIE Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii

E imposibil acum să nu-ți atragă atenția ce se întâmplă în Marea Britanie (cu Brexit-ul) și nu doar de ieri de azi, ci de peste trei ani. E atâta șovăială, târguială și amânare, atâta confuzie, lipsă de transparență și determinare, atâta ipocrizie, disimulare și dramatism, încât a-i zice, dacă n-ar fi vorba despre viața a peste șaizeci de milioane de oameni, că e o piesă de Shakespeare în patria perfidului Albion. Nu reluăm toată povestea, dar unde mai regăsim reprezentate interesele britanicilor într-un Parlament care se ascunde și fuge în continuu (de o decizie finală), și un guvern, care pare a lucra după mofturile și agenda personală ale premierului Boris Jonhson?

 Alunecarea e prea evidentă, prea lipsită de noimă și prea periculoasă, chiar pentru poporul de la temelia democrației moderne. Căci, dacă la început vorbeam despre crize de identitate/autoritate (a conservatorilor, a lui David Cameron), despre insularismul englezilor în UE sau despre pericolul imigranților, dacă apoi vorbeam despre daune economice, acorduri, „no deal” sau „blackout”, acum am ajuns să vorbim despre lupta (hârjoana) pentru putere a doi rivali (David Cameron –inițiatorul Brexit-ului și Boris Johnson – executorul acestuia), care încă din adolescență își împărțeau postul de prim-ministru. O „joacă” de-a puterea din care n-a câștigat nimeni, dar din care ar putea pierde sute de milioane, spectatori inocenți, înmărmuriți, neputincioși, la un spectacol politic prelungit de proastă calitate.

Dovada hybrisului, a dezordinii sociale și a neorânduielii politice sunt manifestările personale stranii, derapajele instituționale suspecte și mitingurile de protest gigantice (de milioane de oameni). De pildă, premierul Boris Johnson trimite UE nu o scrisoare (de amânare a Brexit-ului), ci trei, una nesemnată. Un nou referendum, deși este cerut în societate, a devenit doar temă de speculație pentru parlamentari. Așa cum mărturisesc reprezentanții de presă străini, e o atmosferă „de v-ați ascunselea”, foarte greu de înțeles pentru britanici înseși, pentru jurnaliști acreditați la Londra și pentru cei aflați la distanță. Politica la Londra e foarte departe de oameni și de interesele lor. Escaladarea politicianismului (în dauna reprezentativității) poate deveni ucigașă.

Am ales acest exemplu cu gândul că voi vorbi, până la urmă, despre politica noastră românească și despre problemele ei „insolvabile”. Nu e un alibi sau un mod de-a găsi explicații pentru prostiile și nechibzuințele de la noi. Nu e nicio scuză pentru amatorismul politic pe care-l vedem în aceste zile. E doar o parte dintr-un întreg ce reflectă un tip de neînțelegere între conducători și conduși și care sfârșește de obicei prost, cu sacrificii, suferință, pierderi... războaie.

Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii e (cel puțin) la fel de legitimă întrebarea pentru România. Iar dacă o majoritate reușește să răstoarne un guvern prin moțiune de cenzură, aceeași majoritate nu mai e valabilă pentru instalarea unui alt guvern? Pe cine reprezintă ea? Întrebarea rămâne valabilă și e cea mai importantă dintre toate, căci distanța dintre cei care aleg și aleșii chemați să ia decizii în numele lor este imensă și crește în continuare.

Bunăoară, vreme de doi ani și jumătate, un întreg Parlament a votat legi (cele ale justiției) care erau folositoare (aparent și efectiv) unui singur om (Liviu Dragnea, liderul partidului majoritar), salvării acestuia de închisoare. În subsidiar, era favorizată clica politică aliată și toți infractorii reali sau potențiali din țară. Era atât de evident încât, într-o țară normală cu o justiție pe măsură, aceste fapte ar fi trebuit cercetate penal.

Înafară de asta, pe cine (mai) reprezintă PSD-ul? Pe cei săraci, muncitorii, angajații, pensionarii, intelectualii, pe cei „de stânga”? Sau își reprezintă propriile interese personale (ale baronilor locali), interese financiare și de partid? Ar putea spune cineva pe cine a reprezentat vreodată un parlamentar ALDE, care e profilul civic al alegătorului lui?

Cei din opoziție ar părea favorizați, doar fiindcă ei trăiesc (încă) din vorbe. Dar trebuie să se gândească serios în numele cui vorbesc, cine sunt votanții lor, care sunt dorințele și așteptările acestora. PNL pare că vrea să-și asume guvernarea, dar nu știm în numele cui negociază și dacă modelul de inspirație nu este cel pesedist. Valabil și pentru celelalte partide mai mici.

Chestiunea zilei este pe cine reprezintă USR (ca partid nou) sau cum își reprezintă el alegătorii. Cerința minimală este să susțină (la modul real) un guvern care să scoată de la putere PSD, partid care nu mai are susținere populară, așa cum au arătat europarlamentarele. Asta e dorința majoritară a românilor. Contează pentru cineva? Dar iată cum calcule politicianiste, egocentrismul, lipsa de experiență, de curaj și de încredere, lipsa de viziune funcționează ca o frână. USR nu trebuie (neapărat, orbește) să intre la guvernare, să preia ministere etc., trebuie doar să susțină, fără atâtea condiții, un guvern al opoziției. Ei nu trebuie să „valideze” PNL, ci dorința majorității de a îndepărta de la putere un guvern incompetent și nociv pentru interesele tuturor.

Dacă și „partidul cel nou” sfidează reprezentativitatea, unde mai e speranța?