Concert vocal-simfonic de Paşti la Filarmonica de Stat Transilvania

Este vorba de un concert tulburător, unde, alături de Corul și de Orchesta Filarmonici de Stat „Transilvania”, îi vom avea pe scenă pe soliștii Diana Ţugui (soprană), Orsolya Veress (mezzosoprană), Remus Alăzăroae (tenor), Alin Anca (bas).

Istoricul naşterii Requiem-ului este strâns legat de o intenţie nematerializată, anterioară compunerii sale – aceea a conceperii unui Requiem dedicat trecerii în nefiinţă a renumitului compozitor italian de operă Gioachino Rossini, proiect în care se doreau a fi implicaţi treisprezece compozitori italieni. Pentru realizarea acestuia, Verdi a compus ultima parte – Libera me – păstrată şi în această lucrare.
Requiem-ul final a rezultat în urma faptului că Verdi şi-a propus astfel conceperea unei lucrări vocal-simfonice care a fost dedicată, în cele din urmă, memoriei scriitorului şi poetului Alessandro Manzoni (1785-1873). Prima audiţie a avut loc pe 22 mai 1874, comemorând un an de la moartea acestuia.
Chiar dacă în această perioadă Verdi nu mai compunea opere, stilul dramatic răzbate în fiecare parte. Fiind o Messa pro defunctis, lucrarea se structurează după tiparul catolic standard, compus din nouă mari secţiuni (Introitus, Kyrie, Graduale, Tractus, Sequentia, Offertorium, Sanctus, Agnus Dei şi Communio), cărora le va fi adăugat finalul – Libera me.
Dies irae (Ziua mâniei) este cea mai dramatică din întregul Requiem, apărând de mai multe ori pe parcursul lucrării. Forţa apocaliptică se traduce muzical în semnalele alămurilor, în loviturile similare tunetelor ale timpanilor, în avalanşele descendente ale discursului sonor, toate potenţate dinamic. Aceasta este doar prima secţiune dintre cele nouă secvenţe ale Dies irae.
Probabil cea mai cantabilă parte din întreaga lucrare, ultima secvenţă, Lacrimosa, este una dintre cele mai intime şi totodată aprinse rugi: Lacrimosa, dies illa, Qua resurget ex favilla, Judicandus homo reus. Huic ergo, parce, Deus (Ziua lacrimilor este aceea în care se vor ridica din cenuşă oamenii plini de păcate în faţa judecăţii. Lasă-i să cunoască îndurarea ta, Doamne).
Lux aeterna, ultima parte a unei slujbe catolice funebre, realizează o transcendere retorică, pornind din registrul grav şi „înălţându-se” înspre „lumina veşnică”. Pacea şi serenitatea sunt ameninţate de o ultimă apariţie a Dies irae, care se va transforma în finalul dramatic – Libera me.