Pianistul Daniel Petrică Ciobanu la Filarmonica de Stat „Transilvania”

În deschiderea serii, Suita baletului Învierea, compusă de Răzvan Metea, un dirijor român tânăr, care a mai compus lucrări pentru diverse formaţii camerale, corale şi orchestrale, fiind, în același timp,  director al Editurii MediaMusica şi al Centrului Media al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”.  În anul 2010, a înfiinţat formaţia Bigg Dim a’Band, ai cărei membri sunt studenţi şi absolvenţi ai Academiei de Muzică şi cu care a susţinut zeci de concerte de jazz şi muzică uşoară. Predilecţia compozitorului pentru această zonă muzicală este evidentă şi în baletul Înviere, prezentat la Teatrul Naţional din Cluj pe 8 mai 2008, în regia coregrafică a Gabrielei Bátori. Pantomima în patru tablouri Înviere a fost scrisă de Lucian Blaga în 1925, avînd ca inspiraţie balada populară Voichiţa, în centrul căreia stă călătoria între cele două dimensiuni existenţiale: viaţa şi moartea. Suita comprimă acțiunea pantomimei și, deci, a scenariului baletului,  în 13 minute, fiind în primă audiție absolută.  
Seara continuă cu Beethoven, Concertul nr. 4 pentru pian, în Sol major, ocazie cu care invitatul serii, Daniel Petrică Ciobanu, își va demonstra încă odată talentul și măiestria de pianist, cu atât maimult cu cât lucrarea este plină de un dramatism învecinat cu pagini lirice de mare eficienţă. În partea întâi, autorul renunţă la obişnuita introducere orchestrală, pianul cântînd singur din primul moment. În partea a doua, orchestra reprezintă elementul categoric, de neînduplecat, în vreme ce pianul ne apare ca un personaj lipsit de apărare.
Concertul a fost interpretat de Beethoven însuşi, în martie 1807, în cadrul unui eveniment privat găzduit de protectorul compozitorului, Prinţul Franz Josef von Lobkowitz. Nu l-a mai cântat apoi timp de aproape doi ani, readucându-l pe scenă în ultima sa apariţie ca pianist, pe 22 decembrie 1808, la Theater an der Wien. Acest concert, un adevărat maraton, a intrat în istorie ca unul dintre evenimentele extraordinare ale istoriei muzicii.
Încheiem seara cu Brahms, Simfonia nr. 1 în do minor, o lucrare care, de la primele schițe și până să vadă lumina tiparului, a avut nevoie de 15 ani de gândire și răzgândire. Lunga gestaţie a lucrării nu a fost altceva decât ecoul frământărilor compozitorului său, într-o perioadă în care posibilităţile genului păreau să fi fost deja epuizate de Beethoven în Simfonia a IX-a. Simfonia I a lui Brahms a fost subiectul mai multor controverse decât oricare altă lucrare din creaţia lui Brahms. Afirmaţia către Hermann Levi, „Tu nu ştii ce înseamnă să auzi neîncetat în urmă paşii Titanului”, stă mărturie nu doar pentru tributul pe care compozitorul i l-a adus lui Beethoven, ci mai ales pentru îndoielile care l-au măcinat ani de-a rândul şi care l-au făcut să se considere nedemn să-i calce pe urme.  În tot acest timp însă, Brahms se lupta să-şi găsească propria voce în genul simfonic. „Cea de-a Zecea Simfonie a lui Beethoven” a numit dirijorul Hans von Bülow lucrarea lui Brahms, o metaforă pentru cea mai bună lucrare de gen din jumătatea de secol care trecuse de la premiera celei de-a noua a compozitorului vienez, în 1824.