OPINIE. Suprarealitate sau/și post-adevăr în justiție

Dilema, disputa, analiza, deși poate părea, nu-i un simplu joc de cuvinte (cultural), ci pune la îndoială însăși temelia tipului de societate în care trăim astăzi. Căci stau să mă gândesc în ce situație, în ce țară, în ce lume, în ce istorie se supune unui referendum (adică votului popular) o hotărâre judecătorească. Mă voi strădui să nu risipesc foarte multe cuvinte ca să explic de ce e absurd sau și/mincinos. Baza discuției o reprezintă o declarație de săptămâna trecută a actualului primar al capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, care a spus că intenționează să supună unei consultări populare (referendum) oportunitatea demolării unei clădiri de birouri (Cathedral Plaza), această situație  (necesitatea demolării) rezultând în urma unei sentințe definitive și irevocabile a Curții de Apel Ploiești. Mai adaug că împricinata (Firea) dorește/intenționează să ajungă președintele României, instituție ce reprezintă unul din principalii garanți ai statului de drept, după cum arată Constituția țării noastre.

Ne putem întreba încotro se îndreaptă lumea noastră de azi? Ce ne așteaptă pentru ziua de mâine? Ce-i în mintea oamenilor și cum s-a ajuns aici?

Înainte de-a privi lucrurile pe față, haideți să le privim pe dos.

Așadar, n-ar fi o noutate că justiția (unul dintre pilonii statului de drept) este nesocotită, ignorată, minimalizată. Se întâmplă zilnic, ne-am obișnuit, s-a banalizat: procurorii au fost amenințați, controlați dirijați pe cine să acuze; judecătorii au fost sortați, supravegheați (vezi arhivele SIPA), șantajați cum să judece; și unii și alții (cum s-a demonstrat) pot fi cumpărați, iar influența în justiție s-a dovedit traficabilă. Ba mai mult de atât, și știm și asta, justiția românească a fost terfelită de alți doi stăpâni nepoftiți: politicul și serviciile de informații (vechi și noi). Chiar și așa, oamenii au acceptat/îndurat hotărârile (oricât de nedrepte/absurde), încercând să găsească (pe cât se putea) un cer mai înalt (sau mai ascuns) al dreptății, dar nimeni n-a avut curajul până acum să conteste pe față, altfel decât legal, o sentință definitivă.

Tot privite lucrurile pe dos, Cathedral Plaza e o clădire de 70 de milioane de euro, cu 19 etaje și 23.000 pătrați, ridicată ilegal pe un spațiu verde, „călărind” o biserică, afacere a unui grup infracțional din preajma fostului primar Sorin Oprescu (aflat în pușcărie) și proiectată de nașa actualului primar, Gabriela Vrânceanu Firea (viitor președinte?). Se spune că  ar fi necesare câteva milioane de euro pentru a demola clădirea, bani pe care Primăria nu vrea să-i dea, dar a plătit până acum 19 expertize pentru a încerca să demonstreze (fără succes) justiției inoportunitatea dărâmării construcției.

Și sigur că dacă vom continua să privim tot prin spate, de prin cotloanele ticăloșiei, lăcomiei și iresponsabilității noastre, vom mai găsi alte motive să ne „înduioșăm”, să „cruțăm”, să nu stricăm ce-am ridicat pe această temelie putredă.

Dar să privim lucrurile în față.

Justiția, liberă și independentă, asumată și recunoscută ca atare, este unul din fundamentele democrației și una dintre marginile ei, dincolo de care e haosul și anarhia. Actul de justiție nu va coincide niciodată cu dorințele și interesele tuturor oamenilor, ba dimpotrivă, va împărți mereu lumea în două (mulțumiți și nemulțumiți, victime și călăi, perdanți și învingători, vinovați și nevinovați etc.), dar acesta este rostul ei, de a da dreptate unora și a o lua altora. A contrapune o sentință (pronunțată de specialiști în drept) votului popular, ar însemna a întoarce timpul înapoi, în preistoria dreptului,  a democrației, a civilizației. Sau, mai degrabă, a disimula dorințele cuiva în spatele votului. E, într-adevăr, marginea prăpastiei și precedentul în urma căruia s-ar putea cere (re)judecarea a orice, oricând, oricum.

Privind, din nou lucrurile în față, o astfel de atitudine încearcă a fi (disimulând interese financiare și grupuri mafiote) o demonstrație de forță, făcând uz de emoția populară, de popularitatea de moment, excedând interesul public și rațiuni statale majore. Înainte de a se gândi la economisirea câtorva milioane de euro (necesari demolării), fiecare cetățean al acestei țări ar trebui să se gândească la câte miliarde de euro s-au dat șpagă (din bani publici) pentru a ridica zeci de mii de asemenea clădiri ilegale, numai  din considerente de profit personal, sfidând legile, justiția, bunul simț.

Și-acum am să explic dilema din titlu: de ce e greu de ales între suprarealitate, în care văd partea irațională, absurdă a unui referendum pe o sentință judecătorească, și post-adevăr, în care văd eu emoția publică contrafăcută și exploatată? E greu, pentru că alegerea trebuie făcută între absurditate și minciună. Între lipsa de sens și sfidarea oricărui sens.

Să se facă atunci un referendum dacă a fost bună sau nu revoluția română? Un referendum dacă a fost bine sau nu că s-au furat alegerile din România? Șamd.

Să se facă un referendum la Cluj dacă sunt bune sau nu garajele ilegale?!