Parlamentare 2016: cine râde și cine plânge

Aproape peste tot în lume, cei care au organizat alegeri (în diverse scopuri) din exercițiul puterii, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem,  în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e și de văzut unde și când se va opri.

În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea și face imposibil orice plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.

Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP - 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.

În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:

 - „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie potrivită (nici lege, nici strategie, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „externe”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient)

 - PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele

 - În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a 3,36 milioane români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici

 - Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea  după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.