OPINIE Război și Payet

Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.

Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști  și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal.  Știți răspunsul? Eu, nu!

Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.

Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României  la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.

Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși ... Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini,  nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.

Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.

A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.

Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.