OPINIE:…iute curge Dâmbovița

Nu-i „mare brânză”, de pildă, să vezi cum procesul investițional se supune unor mecanisme cu putere de lege (de fapt, mai tari decât legea), devenind reflexe: bunăoară, investițiile „mici” și inutile (săli de sport însăilate, drumuri oarecare, „reparații”, terenuri în pantă, pârtii aiurea etc.) se derulează rapid, sunt „finalizate” și devin fenomene „în masă”, câtă vreme, investițiile mari, scumpe, indispensabile, strategice (autostrăzi, cale ferată, investiții funciare, stadioane, săli polivalente etc.) se amână, se lungesc, zac în faza de (pre)studiu sau, dimpotrivă,se execută, dar „supraîncărcate” la costuri „hidoase”. În primul caz, e interesantă „lipsa de răspundere” și posibilitatea de a sustrage până la jumătate din banii investiți de stat; în al doilea caz, se evită răspunderea (din cauza riscului) sau se „umflă” costul pentru a se putea fura și de aici. Din aceste „combinații clasice”  trăiesc, bine merçi: partidele, liderii, campaniile (mafia politică); lumea business-urilor necurate, a licitațiilor trucate, a clientelei politice (mafia afacerilor cu statul) și lumea „specialiștilor” domeniului (mafia tehnică). Se consumă enorm de multă inteligență, imaginație și energie pentru a născoci, susține și, mai ales, acoperi aceste mecanisme frauduloase, iar oamenii vrednici sunt fie ținuți deoparte (cel mai adesea), fie puși de paravan (de onorabilitate).

S-a strâns multă mizerie în/în jurul Arenei Naționale și a curs multă cerneală (nu întotdeauna curată) pe acest subiect, iar proiectatul meci România –Spania (unde Cluj Arena a apărut ca variantă) a îngroșat până la grotesc lucrurile. E un foarte bun exemplu de țară, căci nimic, dar nimic (oameni și instituții) nu funcționează cum trebuie. Iată:

1. Decizia politică. De la tragedia Colectiv, decizia „s-a inhibat”, fapt ce se resimte la nivelul mare al politicii (guvern, Parlament), dar și la nivel mic (administrație, primării etc.): nimeni nu mai riscă nimic. Pentru Arena Națională (costuri mari, teren prost, acoperiș neconform, modificări penale, risipă) nu e nimeni vinovat, doi primari implicați (Videanu și Oprescu) sunt cercetați penal (dar nu pentru asta). Presiunea (enormă) pentru toate aceste neajunsuri este pusă pe umerii unui primar interimar, parașutat acolo. Pentru ca meciul cu Spania să se joace pe Arena Națională, ar trebui ca cineva îndrituit să-și asume răspunderea pentru o posibilă tragedie. În fapt, Primăria (ca proprietar) și pompierii (ca instituție autorizantă) n-au făcut-o din (firească) frică. Ar face-o FRF, selecționerul, presa etc. care n-au nicio treabă cu posibilele consecințe. Rezultatul, o confuzie totală pe fondul unei goane nebune după imagine, oportunități, câștiguri personale, voia proprie, ignorând orice altceva: imaginea țării și a federației, binele și imaginea echipei naționale, onoarea și cuvântul dat, sensibilitatea unor oameni și a unor sentimente și multe altele ce nu contează doar pentru proști.

2. Federația Română de Fotbal. FRF continuă să fie o „gaură neagră” în care bagă ce se nimerește și scoate cine ce vrea și ce-i convine, indiferent cine conduce. Nu tu strategie de revigorare a fotbalului românesc, nu tu atragerea de resurse financiare sănătoase, nu tu readucerea publicului la stadioane, creșterea de talente, nimic. Se trage ca „de praștie” de echipa națională, de niște rezultate chinuite, de niște bani, se caută influența și câștigul cu orice preț. Modul în care federația gestionează problema stadionului Național și a meciurilor naționalei de fotbal este halucinant: de la o oră la alta, de la o zi la alta etc. se schimbă ceva, pentru microbiști sau fotbaliști, pentru români sau pentru spanioli, pentru Cluj sau București, ignorându-se că nicio schimbare de acest fel nu face bine nimănui. Clujul n-o pățește pentru prima oară, s-a întâmplat cu finala Cupei când s-a schimbat locația după bunul plac al cuiva…

3. Selecționerul. „Nu vreau la Cluj și gata”, cam așa se definește atitudinea lui Anghel Iordănescu față de jucarea meciului cu Spania altundeva decât în București. N-a contat nici „onoarea militară” (de presupus), nici „spiritul creștinesc” (des invocat), nici bunul simț (de așteptat), nici un argument rațional (obligatoriu), nici imaginea echipei naționale (ca datorie), în raport cu sute de mii sau milioane de susținători (direct și indirect) din Cluj și Ardeal. Iar dacă generalul nu catadicsește, ne lasă pe noi să presupunem de ce: într-adevăr, e comod să te scoli și să te culci în propriul pat în ziua meciului (venerabile); e plăcut să-ți inviți copii și nepoții la un asemenea meci (stimabile); e important să-ți chemi prietenii din politică, din viață și din fotbal la un asemenea eveniment (onorabile); nu-i de colea „să-i dai peste nas” președintelui FRF de față cu toți (venerabile); e oportunist să faci pe plac presei centrale (stimabile), o presă orgolioasă (pentru supremație și control), „flămândă” (de subiecte majore și audiență) și săracă (în a-și plăti deplasările, echipele, oamenii).

Ce vină are echipa națională de-i băgată în toate combinațiile murdare?

Ce vină are Clujul într-o afacere bucureșteană sută la sută?