OPINIE: Mură-n gură

Din când în când, rar ce-i drept, se întâmplă și altfel.

Guvernul Dacian Cioloș, în curs de instalare, cu echipă nominalizată, dar fără a fi anunțat programul de guvernare și fără a fi validat, se poate spune că beneficiază de condiții speciale. Mai speciale decât s-ar fi putut gândi vreun român cu o lunăînainte, mai speciale decât ar fi putut spera președintele României, Klaus Iohannis, și mai speciale decât i-ar fi putut trece prin gând lui Dacian Cioloș însuși, după cum singur a mărturisit. Spune o vorbă că „berzei șchioape îi face Dumnezeu cuib”. Constatăm doar că până în 3 noiembrie aveam un guvern „performant”, cea mai mare creștere economică din Europa, o majoritate parlamentară stabilă și o clasă politică ce-și potrivea pașii și banii pentru anul electoral ce urma. Azi avem guvern nou, de tehnocrați, premier independent, o  nouă majoritate parlamentară (extinsă) și vrem să reformăm din temelii clasa politică. E necesar să subliniem că, între timp, au murit peste cincizeci de oameni nevinovați, câteva sute sunt nenorociți pe viață, alte mii de persoane își șterg lacrimile și se indignează o țară întreagă, toate în urma unui incendiu, dintr-un club bucureștean, dintr-o vineri seara.  Optimiștii ar spune că minunile sunt posibile, pesimiștii vor susține că țin doar trei zile. Câte zile va avea „minunile” guvernului Cioloș, vom vedea începând cu audierile viitorilor miniștri, cu prezentarea programului de guvernare și cu tot ce va urma pe scena politică românească. Însă nu cred că e o exagerare să vorbim acum despre o oportunitate, despre o ocazie și despre o șansă, pentru noul guvern, pentru țară și pentru cei ce alcătuiesc clasa politică, de a depăși „înțepenirea”, la care părea că suntem condamnați pe veci. Ne îndreptățesc să spunem asta „revoluția” de la urne de anul trecut, care l-a adus pe Klaus Iohannis la conducerea țării, „revoluția” din stradă de zilele trecute, care l-a adus pe Dacian Cioloșîn fruntea guvernului, o altă „revoluție”  (nu știm în ce fel), dacă ea ar fi necesară pentru a aduce pe altcineva. Deocamdată, cei doi sunt beneficiarii acestor conjuncturi, care trebuie să confirme și spre ei se îndreaptă speranțele. Așadar, ce ar trebui să facă?

Câteva lucruri, pe cât de simple, pe atât de esențiale, dar pe care noii guvernanți și cei care vor veni n-ar trebui să le scape din vedere. „Singurele state care au devenit, din sărace, bogate au fost Finlanda şi Irlanda. Şi asta pentru că au investit în capitalul uman şieducaţie”, afirma recent un oficial român (economistul-şef al Băncii Naţionale a României,Valentin Lazea), cu trimitere directă la ultimii zece ani (nu o sută, nu o mie). Tot el a mai spus, la o conferință despre riscul de țară, că singurele țări europene care urmează acest model sunt Polonia și Estonia. Așadar, nu-i un mare secret! Pe de altă parte, un studiu al ONU (Organizația Națiunilor Unite), publicat recent, arată că „România are resurse pentru eradicarea sărăciei, dar nu există voinţă politică”. Cred că nu trebuie să te erijezi în specialist al Institutului Legatum din Londra ca să înțelegi că în România educația n-a fost, pentru niciun guvern, o prioritate, ci, de multe ori, o batjocură. Și nu trebuie să te întrebi cum au măsurat experții ONU „voința politică” din România, ci doar să vezi listelede la DNA (și acelea incomplete).

Ce poate fi mai simplu? Voință politică ar însemna, întâi de toate, (un pic măcar de) integritate, a nu face priorități absolute din planurile personale (oneroase, meschine, de îmbogățire) și a gândi lumea „oleacă”dincolo de interese, familie, prieteni, partide etc. Nici n-ar fi nevoie de „mari oameni” politici, de vizionari (unul la o mie de ani), e necesară un pic de înțelepciune, de bunăvoință și doar maipuțină lăcomie. Țara să fie lăsată în pace, că știe ea ce să facă!

Pe de altă parte, arată studiile, trebuie să investim în oameni și în educație. N-am făcut-o niciodată sistematic, asumat, responsabil, eficient. Ar însemna: pe de-o parte, să fie susținută, pe orice cale, creșterea natalității, să fie oprită sau încetinită migrația românilor, să fie atrași oameni valoroși în țară și făcut din asta politică de stat, prioritate absolută. A doua componentă, mai sigură și mai sănătoasă,  este investiția în educație. Dar nu (doar) prin repararea (construirea) de școli și nu (doar) prin mărirea salariilor profesorilor, ci printr-un concept asumat și urmat politic până la capăt. Președintele țării a trăit o viață la catedră, deci știe, primul-ministru este dator școlii, care l-a propulsat aici, guvernul tehnocrat are mai mult decât oricând profesori (universitari). Ce lipsește?

Scepticii vor zice că educația nu va construi autostrăzile pe care nu le-a făcut nimeni până acum. Ba eu tocmai asta spun, că le va face, și mai multe, și mai bune, și mai ieftine, și mai repede. Cu voință și puțină răbdare!