Petre Magdin, viaţă de artist în comunism

În septembrie, acelaşi an, ca urmare a examenului de admitere devine student la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de Muzică), Facultatea de Instrumente şi Canto, unde obţine Diploma de Licenţiat în Muzică, promoţia 1967.

În programa analitică universitară, de specialitate, nu erau incluse nici atunci, după cum nu sunt incluse nici acum,  genuri muzicale ca rockul, sau jazzul, ba mai mult decât atât, studenţii care aveau chemarea şi îndrăzneala să le abordeze erau consideraţi drept elemente nocive pentru societatea românească, iar exmatricularea lor din facultăţile muzicale în care studiau făcea parte din practica uzuală a regimului comunist din România.

“Avem, în acest sens, exemple grăitoare, cum ar fi Richard Oschanitzki, pe care-l cunosc, din copilărie, de la Timişoara, pe care-l reîntalnesc la Bucureşti şi care fiind cu câţiva ani mai mare decât mine avea să-mi sprijine activitatea, cu prestigiul său de muzician român, considerat, până astăzi, un simbol al generaţiei sale", spune Magdin.

Richard Oschanitzki era un tip care avea simtul valorii lui şi sigur că nu baga pe orice în seamă, dar pe Petre Magdin, îl adora, ceea ce era un noroc fantastic pentru viaţa şi pentru cariera omului de televiziune, Petre Magdin, care era deja compozitor internaţional în acele vremuri.

“Ritchie Oschanitzki a murit de inimă rea şi dincolo de orice alte amănunte el ramâne eroul şi victima crezului său artistic, într-o lume infamă, de criminali politici care trăiesc şi astăzi, printre noi şi îşi venerează victimele, savurându-şi victoria. Ar fi păţit la fel şi pianistul Eugen Ciceo. Dar el nu moare nici de ciroză, nici de inimă rea, pentru că reuşeşte să ajungă dincolo de Cortina de fier şi să devină, prinţul jazzului, într-o Germanie care-i redă demnitatea umană, iar valorii lui artistice îi cresc la loc şi  mult mai mari, aripile pe care i le tăiaseră comuniştii români, cu grade universitare", spune Petre.

Dacă ar fi renunţat în acea vreme nu ar fi avut unde să mai muncească, din ce să mai trăiască. Un om de nivelul lui, care ar fi părăsit în acea perioada instituţia de gradul zero a României, nu-şi mai găsea loc nicăieri, comuniştii l-ar fi urmărit.

Pentru  un minut de Ozzy Osbourne, era să fie dat afară din TVR, ceea ce ar fi fost foarte grav la acea vreme. Şi pentru că Iris erau interzişi, Petre, un încăpăţânat şi un nonconformist în lupta cu comunismul, a invitat Iris în studio şi pentru asta el a fost  persecutat direct de Elena Ceauşescu, dovadă că-l suspendă ea de la TVR şi-l mută şase luni la radio, ceea ce era foarte grav pentru acele vremuri.

"Nu am fost membru PCR şi eu însumi fiind artist am avut  cu totul altă gândire despre artă şi artişti, tocmai de aceea Elena Ceauşescu mă suspenda câte şase luni, pentru că-mi permiteam să promovez pe TVR artiştii şi muzica modernă", mai spune artistul.

Acum, la cei 71 de ani, Petre Magdin este convis că, “eu, cel de astăzi, nu mai pot fi eroul sau victima erorilor şi ororilor de-atunci şi de aceea las ca rândurile de faţă să fie atât oglinda mea retrovizoare, cât şi pledoaria, firească, pentru nobleţea muzicii şi locul  cuvenit artistului, potrivit cu talentul şi cu munca sa de-o viaţă, în slujba artei şi culturii româneşti”.

„Activitatea vieţii mele este o redare succintă a drumului pe care l-am parcurs şi este o poveste, deloc romantică sau romanţată, desfăşurată la vedere, pe postul naţional public de televiziune, cu periodicitate săptămânală, precum şi în presă, vreme de 41 de ani, ca şi compozitor, şef de orchestră, om de televiziune şi critic muzical, cu peste 2.500 de articole, cronici şi eseuri, în cele mai importante publicaţii româneşti cum ar fi, Scânteia Tineretului, Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, Săptămâna, Flacăra, şi Cronica Română”, a mai spus acesta.

În 1965 înfiinţează grupul studenţesc Dixie, de jazz tradiţional, New orleans dixieland, pe lângă Casa de Cultură a Sudenţilor Bucureşti, grup la care fac referire şi dicţionarele de specialitate Disco Rock, autori Daniela Caraman Fotea si Florian Lungu si Rock, Pop, Folk, autori Daniela Caraman Fotea si Cristian Nicolau.

Reacţia unor profesori ai catedrei de suflători este foarte dură şi începe să se resimtă în notele acordate la examene.

“Dar ştiu că nu voi mai fi exmatriculat, pentru că această formă de constrângere şi umilinţă tocmai fusese abrogată  şi pentru că grupul meu, Dixie, constituit numai din stundenţi de conservator cum ar fi Tony Niculescu (pian), Ion Coverca (bass), Dan Eftimie (chitară), Fery Grumberg (baterie-percuţie), Adrian Ursulescu (clarinet, saxofon) şi Vasile Zamfir (trombon) se afla sub tutela Centrului Universitar Bucureşti“, mai spune el.

În acel an, jazzul devenise un “compromis just” pentru cultura comunistă dintre Carpaţi si Dunăre.

A început să studieze, la trompetă, aşa numitul “vibrato negru”, un artificiu tehnic şi stilistic, destul de complicat, lansat de trompetistul american Louis Satchmo Armstrong şi rămas, în istoria jazzului ca blazon al dixieladului creat de şcoala de la New Orleans, spre deosebire de şcoala de jazz tradiţional de la Chicago reprezentată de trompetiştii albi care practicau stilul vechilor fanfare americane de la 1900.

Compune exerciţii speciale, pentru el însuşi, şi după 4 luni de studiu, progresiv şi metodic, “vibrato negru” îşi îmbogăţeşte, tehnic şi stilistic, interpretarea pieselor de jazz tradiţional, fără să-şi diminueze calitatea sonoră şi precizia execuţiei, ba mai mult decât atât, atrage atenţia oamenilor de radio şi de televiziune asupra grupului studenţesc  Dixie.

În iarna lui 1965 debutează cu primele sale compoziţii în concertele de la Casa de Cultură a Studenţilor care sunt înregistrate  live şi periodic, de regretatul realizator, Cornel Chiriac, pentru emisiunile sale, de la postul naţional de radio.

“Blues alb”, „Taxi”, „Dialog absurd”, „Ninge iar”, „Dimineţi cuminţi” şi „Aglomeraţie” sunt piese instrumentale  de  new orleans  dixieland  care pun în valoare calităţile improvizatorice ale fiecărui instrumentist, în parte, care scot în evidenţă improvizaţia colectivă, specifică dixielandului şi care dau grupului Dixie o notă de originalitate, bine venită, în peisajul muzical românesc al anilor ’65 – ’66.

În primavara lui 1966, realizatoarea de televiziune, Georgeta Postolea îl invită să asigure conducerea muzicală a emisiunii sale, Magazin 111 care se difuzează, live, în fiecare sâmbătă, dupa amiaza, cu o durată de aproximativ 3 ore. 

“Între cariera profesională şi hobby există deosebiri care se resping, dar şi asemănări care se atrag şi se completează, atunci când suntem stăpâni pe voinţa şi pe faptele devenirii noastre. Iar eu, la numai 22 de ani, înca neîmpliniţi nu aveam  maturitatea să hotărâsc unde se termină hobby-ul pentru new orleans dixieland şi unde începe meseria pentru care mă pregătesc dascălii mei, de la vârsta de 9 ani. Mi-e greu şi mi-e aproape imposibil, dar trebuie să iau o decizie, despre care n-am nicio ceritudine c-ar fi bună sau că, dimpotrivă, ar putea fi rea“ rememorează artistul.

Astfel, în primăvara lui 1966 grupul Dixie, căruia pe posturile naţionale de radio şi de televiziune prezentatorii de programe îi  mai spuneau şi “formaţia instrumentală condusă de Petre Magdin”, se arunca în vâltoarea rockului.

“Jazzul tradiţional new orleans dixieland rămâne marele meu hobby şi rămâne ca prima dragoste care nu face, însă, niciodată singură copii, chiar dacă şi peste ani ar apărea, în amintirile noastre, la fel de proaspăta ca-n prima zi. Pornesc pe drumul marii mele pasiuni. Ea se numeşte, simplu, muzica rock, aşa cum la fel de simplu se putea numi, muzica de camera, muzica simfonică, sau muzica de operă”, spune Petre.

Toate sunt legate, indisolubil, de viaţa unui artist, îl împlinesc dacă ţine seama de ele şi îl distrug dacă le ignoră.Petre Magdin începe să facă deosebirea fundamentală dintre hobby şi profesiunea de credinţă. În anul 1973 începe istoria Petre Magdin în Televiziunea Română. În mod cu totul neaşteptat, anul 1973 avea să reprezinte pentru el un nou început de drum şi de viaţă. S-a angajat, prin concurs, ca realizator de emisiuni muzicale la redacţia emisiunilor pentru tineret a Radioteleviziunii Române.

Aici şi acum intră, pentru prima oară, în contact direct cu sistemul de cenzură al propagandei PCR, cu „indicaţiile preţioase” şi cu directivele privind viziunea politică a PCR, de la un congres la altul, în relaţia cu televiziunea, radioul şi presa scriă, pe de o parte şi cu arta, cultura şi uniunile de creaţie, pe de altă parte.

Ca şi compozitor român vede, pentru prima oară, cu ochii săi şi aude cu urechile sale, cât de puţin însemnau ei, creatorii, pentru sistemul comunist, dar mai cu seamă începe să cântarească şi să înţeleagă, la dimensiuni reale, pericolele care-l aşteptau, şi care erau iminente şi în faţa cărora „suntem victime sigure, cuminţi şi pline de speranţe în vremuri mai bune care aveau să vie sau nu”.

„Totodată, însă,  încep să şi învăţ, cu fiecare zi ce trece, cum să ocolesc, măcar pentru o clipă,  sau să întârzii, tot,măcar pentru o clipă, aplicarea «indicaţiilor preţioase» menite să sufoce toate iniţiativele bune. Una este să privim lucrurile din afara lor şi să le judecăm cu măsura  superficială a distanţei şi alta este să ne aflăm în lăuntrul lor, ca să le putem aprecia adevărata dimensiune şi să acţionăm în consecinţă. Îmi fac, totuşi, nişte calcule pe termen scurt, ca să văd imediat reacţia mai marilor, pe termen mediu, ca să am timp, la nevoie, să găsesc formule de compromis şi pe termen lung, ca să pun bazele unei continuităţi pozitive şi concrete”, declară Petre Magdin, cu mare tristeţe, amintindu-şi inceputurile carierei sale in Televiziunea Română, “singura televiziune de la acea vreme!“

Articol scris de Oana Stănuşi, studentă la Jurnalism, FSPAC-UBB, anul II