Maiorul Dan Crișan raportează: “Cariera militară e o opțiune psihică, nu fizică. Armata e o chestiune de vocație!”

Armata nu este o joacă, ci mai degrabă “o chestiune de vocație”. Așa spune maiorul Dan Crișan care, deși nu a urmat de prima dată cariera militară, astăzi este împlinit. Vorbește apăsat și calculat, mândru, cu siguranță pe fiecare sintagmă. Probabil, cadrul militar l-a învățat că niciodată nu e loc de greșeli, ci doar de misiuni temeinic îndeplinite.

“Mie armata și uniforma mi-au plăcut dintotdeauna!”

Maiorul nu are rădăcini în Academia Forțelor Terestre, ci este absolvent al Facultății de Sociologie. A lucrat la Clujana, cunoscuta fabrică de încălțăminte și într-o instituție în Bistrița-Năsăud. Pe meleaguri bistrițene s-au trasat și primele contururi ale carierei militare deoarece acolo a aflat de locuri puse la concurs de către Ministerul Apărării Naționale pe zona de infanterie.

Pasiunea pentru armată nu a venit pe moment, ci era deja clădită cu mulți ani înainte. Și-a dorit să urmeze liceul militar. A fost admis la Craiova, unde era pe atunci un liceu de aviație, însă la insistențele părinților care l-au vrut mai aproape de ei, a renunțat. După facultate, a făcut imediat armată la Buzău, la parașutiști. Ca într-un efect de halou, destinul i-a dat încă un semn că el, Crișan, e născut să stea sub semnul uniformei: “Mie armata și uniforma mi-au plăcut dintotdeauna, doar că, copil fiind, am fost repartizat la Craiova, la un liceu militar, pe atunci de aviație și ai mei nu au fost de acord. Eu, depinzând de ei am rămas la Cluj în liceu. Da’, de ce ți-e frică, nu scapi (râde)! Am aplicat la postul pentru infanterie și m-am trezit că fac un an de zile școala de aplicație în Făgăraș. Și iată-mă, după 15 ani la Cluj”.

Ecouri din misiuni

15 ani în care a cunoscut din plin viața de militar și, mai mult decât atât a ajutat. În haine kaki și bocanci s-a implicat activ în teatrele de operații în care a fost trimis. În 2003 a fost în Afganistan, în 2008 în Irak și între 2011 și 2012 tocmai până în Africa, în Liberia. Nu a fost pe front, ci a avut ca responsabilitate relația cu civilii. Despre experiențele din cele trei misiuni vorbește făcând ochii mari, rememorând bucăți de viață: “Te afectează emoțional căderea rachetelor în bază pentru că începi să te obișnuiești cu ele și te obișnuiești cu reacțiile pe care le ai când cade o rachetă, un dispozitiv exploziv. În sensul că te arunci pe jos, fugi repede în buncăr. Sunt niște proceduri pe care le urmezi. Asta te afectează în măsura în care la o perioadă după ce revii acasă, dacă unul trântește ușa te trezești că ești sub masă, cu mâinile pe cap. Nu sari, că îți revii. Dar pornirea o ai. Asta se duce după o lună-două. Dar în primele zile după ce vii... Eu cel puțin am avut reacția asta mai ales după experiența din Irak pentru că acolo cădeau foarte multe rachete în interiorul bazei”.

A plecat peste granițe ca ofițer de cooperare și a avut misiunea de a conlucra cu populațiile care nu de puține ori au fost inițial reticente. Dan Crișan a știut cum să încline balanța și să le demonstreze celor de acolo că el și echipa sa le sunt prieteni și nu dușmani.

“Prin urmare, experiențele au fost plăcute și interesante, nefiind angajat în luptă direct, ci dimpotrivă în misiuni de cooperare din teatrul de operații. Am și ajutat. Am avut proiecte pe infrastructură, proiecte școlare, inclusiv ateliere de croitorie și frizerii private. În Irak de exemplu, batalionul nostru a gestionat proiecte de multe milioane de dolari. Nu bani de-ai noștri, ci bani de la divizia de acolo. În Liberia a fost altfel pentru că misiunea a fost de altă factură, fiind misiune individuală, nu cu contingentul. Se aseamănă în măsura în care tot cu civilii lucrezi, tot pe ei îi reprezinți”, povestește acesta.

“Oameni să ai, mașini cumperi!”

În prezent, este de aproape doi ani ofițer responsabil cu informarea și relațiile publice la comandamentul Diviziei 4 Infanterie ,,Gemina”.  Îi place ce face, dar mărturisește fără să stea pe gânduri că ar mai pleca în teatre de operații. Experiențele de acolo l-au marcat și l-au transformat inevitabil. Vorbește deschis despre responsabilitatea pe care ți-o impune o astfel de misiune, chiar dacă nu ești angrenat în lupta directă: “Misiunea în teatru e altceva. E pe real. Desigur, real e și aici (n.r. în România) când facem exerciții și antrenamente în contextul cazărmii, al poligoanelor. Totuși, pe alea le putem greși, le putem reface. În misiune, e pe real și războiul nu numai relația cu civilii, cu media, relația cu o populație care poate fi adversă, cu insurgenți care sunt adverși prin definiție”.

Spune râzând că în Africa ar pleca ,,ieri” fără urmă de îndoială, dar amintește cu un soi de rigoare vădită că alegerea nu ține numai de dorința sa. Lucrurile de acest fel se pun la punct într-o manieră strictă și organizată. Ca să pleci în misiune, trebuie parcurse anumite probe, deloc ușoare, pentru că activitatea de acolo este pe măsură.

Este mândru de armata din care face parte și nu se încrede în tehnologii, în mașinării, în zgomotul armelor și al rachetelor, ci în oameni și mai mult decât atât, în pace. Subliniază importanța muncii depuse cu militarii cu care pleci în misiune ca respectiva țară să se consolideze și să se dezvolte. “A trimite o rachetă în aer, a conduce un tanc, nu o face oricine. E nevoie de instrucție. Ai nevoie de un echipaj pe care nu poți să-l faci imediat. Ca să faci un comadant de batalion, e nevoie de 15 ani de militărie pentru acel om. În primul rând, resursa umană e importantă. Tehnica repede o însușești. Oameni să ai, mașini cumperi!”.

“Sunt tare mulțumit de viața mea!”

Nu regretă că a ales calea armatei, deși uneori se mai frământă întrebându-se cum ar fi fost dacă ar fi urmat căile sociologiei. Recunoaște apoi că mediul militar i-a oferit oportunități pe care nu le-ar fi avut în alte părți:

“Este o ciudățenie că aproape mă simt stânjenit când mă duc cu soția pe drum și se întâlnește cu prietenele ei, întreabă ele de față cu mine. Și aproape mă simt obligat că trebuie să plec”. (râde)

Privind drept înainte spune că apărarea patriei nu este o obligație, ci cu siguranță este un drept pe care îl ai ca cetățean. Dincolo de asta, pentru a fi militar subliniază câteva valori de urmat: “Să-ți respecți haina, să respecți ceea ce faci, să-ți respecți colegii, să fii camarad, să fii loial!”.

Maiorul Dan Crișan a fost de fiecare dată determinat și prezent la datorie. Continuă să fie așa, acolo, în clădirea de lângă Teatrul Național din Cluj-Napoca, aproape de statuia lui Avram Iancu care încă mai freamătă de istorie.

 

Loredana Bertișan, studentă în anul II la Departamentul de Jurnalism, FSPAC, UBB

Foto: arhivă personală Dan Crișan