OPINIE: Încrederea la români

În sensul temei enunțate, după un model intuitiv, și având drept ghid comportamentul psihosocial, am identificat trei categorii de indivizi, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine dinamica, motivația și conexiunile unei societăți ce nu-și găsește nici reperele, nici ritmul și nici rezultatele așteptate. O primă categorie o reprezintă „omul nou”, care este o reminiscență a sistemului comunist, un reziduu social inevitabil, rezultat al politicii absurde de îndoctrinare și de spălare programată a creierului. Pe cea de-a doua categorie o numesc simbolic „omul tranziției” și este formată din cei care, la diferite nivele de vârstă, profesie și instruire, au încercat să străbată „deșertul tranziției” de comunism la capitalism prin forțe proprii. Pe reprezentantul celui de-al treilea nivel îl voi numi „noul capitalist”, deoarece este singurul produs conturat și coerent al noii orânduiri, are elemente distinctive față de „prizonierul epocii comuniste”, dar și față de „produsul tranziției”. De primul îl deosebește atitudinea și inițiativa, de celălalt îl deosebește orientarea și rezultatele. Din grupul „omului nou” fac parte refuzații sorții, pensionații înainte de vreme și pensionarii, șomerii și oamenii (mai bătrâni sau mai tineri) care nu s-au putut adapta la un nou regim. Categoria „omului tranziției” (cea mai bine reprezentată numeric) cuprinde pe toți cei care încearcă ceva,  se străduie să fie activi, eficienți, care se zbat și caută. „Noul capitalist” este mai degrabă o ironie, „produsul premium” al tranziției din  perioada postcomunistă. Mai rar ca specimen, dar foarte bogat, el ține locul capitalistului, fiind simbolul noii epoci. În mod fundamental, ca tip de acțiune, „omul nou” așteaptă, „omul tranziției” aleargă, iar „noul capitalist” fură. Primul e cel care mereu speră că „cineva” va veni și va rezolva toate problemele, cel de-al doilea încearcă să găsească un singur un drum, agitându-se de multe ori la întâmplare, iar cel de-al treilea acționează, avândmereu „rețeta” succesului.

Odată conturate cele trei categorii, devine interesant și provocator să vedem cum se manifestă încrederea într-o societate astfel structurată. Întâi de toate, e limpede că „omul nou” al epocii comuniste nu are cum să aibă încredere în sine, el este asistatul social prin excelență și va miza mereu pe un ajutor de la cineva, pe o decizie a cuiva. El nu are încredere nici în „celălalt”, pe care îl privește ca pe un concurent, singurul său reper și sursă de încredere fiind „sistemul”, de la care va aștepta mereu salvarea. „Omul nou”, încadrabil ca și vârstă și categorie socială, nu este majoritar în societatea românească, dar, prin încrederea și dependența față de sistem, a devenit o masă de manevră electorală și un balast social. Care, evident, nu poate fi abandonat, dar nici recuperat.

La rândul său, „omul tranziției” nu are deloc încredere în sistem, acesta fiind simbolul negativ suprem. Pentru el, „sistem” înseamnă statul  birocratic, supradimensionat, static, ineficient, înseamnă sistemul de tip mafiot al corupției și accesului la resursele statului, înseamnă sistemul financiar, al influenței discreționare și al forței banului, înseamnă sistemul securistic, al controlului și dominației obscure, înseamnă sistemul politic, al puterii distribuite înafara competenței, responsabilității și meritului. „Omul tranziției” nu are încredere nici în sine, într-o societate așezată strâmb, fără principii funcționale și fără reguli clare și respectate. El știe că nu-i destul să fii inteligent, bine educat și instruit, nu-i destul să fii competent și nu ajunge să fii responsabil ca să izbândești. Și-atunci de ce ar avea încredere în aceste valori și în sine ca posesor al acestora?! „Omului tranziției” îi mai rămâne să aibă încredere în „celălalt” ca alternativă la „nimeni”. El trăiește această tentație, a cursei solitare, pe cont propriu, a destinului izolat, în care solidaritatea este aproape forțată și, de multe ori, întâmplătoare, efemeră, parțială.

„Noul capitalist” sau prototipul omului de succesal tranziției, omul bogat, cinic, egoist și fără coloratură politică nu are, evident, încredere în „celălalt”, câtăvreme acesta l-ar putea denunța, invidia sau concura. El este un singuratic și, de cele mai multe ori, un alienatîn formă cronică, ce va sfârși(odată) fie la balamuc, fie la pușcărie. El nu are încredere nici în sistem, câtăvreme din înșelarea acestui se hrănește. Dimpotrivă, el va încerca să se substituie sistemului, să devină el sistemul, să și-l subordoneze și să-l controleze. În aceste condiții, el limpede că „noului capitalist” nu-i rămâne decât să aibă încredere în sine, în puterea influenței și a forței sale, pe care o dorește cât mai mare, nemăsurată.

Acest „sistem” corelativ al încrederii a creat ceea ce vedem și trăim astăzi.

Nu sunt singurele asocieri posibile, dar, cu siguranță, sunt pe cât de aberante, pe atât de reale. Cum ar fi ca „omul nou” să aibă încredere în sine, „omul tranziției” să aibă încredere în sistem, iar „noul capitalist” să empatizeze cu „celălalt”?