Culții și desculții. În Iara, viață la mâna a doua - GALERIE FOTO

Învățați cu munca brută, oamenii erau angajați în fabrici și ,,de bine, de rău, aveau salariu”. Este și cazul majorității locuitorilor din comuna clujeană Iara, unde, în anul 2005, principalul factor economic, exploatarea minieră, a fost închis. Acolo lucra mai toată comuna, iar la un deceniu de atunci, principalele activități ale locuitorilor sunt cele agricole, întreprinse nu la scară industrială, ci pentru traiul zilnic. Desigur, există și oameni care trăiesc doar din ajutorul social, alături de care se aliniază fruntaș cei care muncesc cu ziua pentru 10, 20 sau 30 de lei.

Iara este alcătuită din 13 sate. La ultimul recensământ efectuat în România de către Institutul Național de Statistică, în anul 2011, comuna Iara însuma 3.889 de locuitori. Conform datelor Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj, în luna mai (a.c.), în Iara existau 100 de șomeri, din care 48 erau de sex feminin. Potrivit statisticilor, rata este în scădere, deoarece în iulie 2015 se întregistrau 88 de șomeri, din care 41 erau de sex feminin.

Proiecte de dezvoltare au fost inițiate de către primărie, dar balamalele sistemului se clatină. Au existat investiții într-o stație de pompare a apei potabile, care deservește trei dintre satele comunei, acolo unde locuiesc în total, conform autorităților, peste 2.500 de locuitori. ,,Lucrări similare s-au făcut în satul Cacova Ierii, în Mașca, în Buru. Sunt puține localitățile care nu beneficiază de un sistem centralizat de furnizare a apei potabile. Mai avem de lucru pe linia de canalizare. ”, a declarat secretarul primăriei, Ioan Olimpiu Onacă.

Totuși, în satul Mașca, există o comunitate pentru care energia electrică este, deși sună a clișeu, un lux. Secretarul primăriei a afirmat că nu cunoaște această situație și că, potrivit celor știute, satul ar beneficia de racordare la apă și curent, dar că s-ar putea ca un segment dintr-o stradă să nu beneficieze.

Jocul de-a hoții și vardiștii din sectorul public românesc nu se dezminte nici de data aceasta. Declarațiile autorităților și declarațiile locuitorilor nu se potrivesc. G. R., unul dintre cei care trăiesc în partea fără curent a satului Mașca și tată a două fetițe,  a declarat: ,,Au fost la fața locului acum patru-cinci ani (n.r. autoritățile locale). M-au ajutat cu 300 de lei. Și atunci am fost și m-am rugat că vreau să mă ajute și au spus că nu sunt fonduri pentru așa ceva. Încă nu sunt fonduri. În rest, cu ce să mă ajute? Nici apă, nici curent. Nimic”.

,,Una, două, trei, patru […] șase căși” trăiesc așa. Sunt căzuți pradă ignoranței, lehamitei, fiind prea obosiți și ușor dezinteresați să mai lupte.

Mai mult, entuziasmul hârtiilor cu date statistice nu este regăsit și în activitatea reală din Iara. Comuna parcă stagnează, iar autoritățile locale, întrebate despre viitor, ridică din umeri, declarând: ,,Noi ce trebuie să facem este, cum se zice, să ne gestionăm sărăcia. Trebuie să ne îmbogățim, dar e greu să o faci.”, a mai afirmat secretarul. Iara pare mai mult moartă decât populată, iar singura activitate care sare în ochi este aceea de la cârciumele satului, acolo unde, ca într-o poiana lui Iocan mai șubredă și cu mai puține talente oratorice, se întorc pe față și pe dos problemele zilnice.

Pe de altă parte, disperați după ajutor, după atenția pe care se pare că niciodată nu au primit-o, cu o lipsă clară a educației de orice natură, oamenii locului se supun instinctului de conservare, determinați fiind de soarta mult prea mizeră pe care o au. Aceștia nu declară de la bun început că, deși pretind racordarea la rețeaua de curent și sprijinul autorităților, beneficiază totuși de curent tras ilegal în gospodării.

Nevoia, dar și existența copiilor care cunosc o altă realitate doar din cărțile pe care le buchisesc, i-au făcut pe cei din Mașca să nu mai viziteze bazarul cu iluzii al autorităților locale, care promit în van și să-și rezolve problema de unii singuri. Casele cu pereți scorojiți, cu acoperișuri care stau să cadă, proptite deseori cu bucăți de lemn aduse probabil din pădurea din apropiere, au fire trase anapoda, pe lângă ferestre sau uși.

G. R. nu știe, sau poate din frică, nu dă prea multe detalii despre asta. Îmbrăcat în haine de lucru, cu pantalonii îndesați în cizmele de gumă scăldate în noroiul zilelor ploioase, vorbește bâlbâit și rostește cu greutate, sacadat, fiecare cuvânt: ,,Nu știu cum îi legat. Fiecare are fire, că vine aici până la noi. Niște vecini de aici au tras curentul, că n-au curent și au copii mici. Și noi ne-am legat de aici cum o tras firu ăla.”

Oamenii trăiesc de pe azi pe mâine, principala preocupare fiind, bineînțeles, hrana. Cresc porci și au căruță și cal pentru munca cu ziua, în pădure. Sunt plătiți de cele mai multe ori așa cum vor cei mai înstăriți și nici vorbă să se gândească că s-ar mai putea schimba ceva. Să investească în renovarea locuințelor e un proiect fantezist.

Problema este că ei nu sunt singuri. Pe lângă cei care, de ciuda traiului greu, servesc o bere la magazinul transformat iute în cârciumă ambulantă, există copii care au nevoie de educație. Dar cum să primească ei asemenea lucru, când de educație au nevoie, mai întâi de toate, părinții? Educația este tema pusă exclusiv în brațele școlii, pentru că nici cei mari nu știu prea bine cum să deslușească ițele acesteia. Copiii, în schimb, întrebați despre școală, zâmbesc și se grăbesc să povestească că le place. Deși abia au terminat clasele primare, pare că știu deja că școala îi va face mai liberi, mai buni, mai fericiți. Fata cea mare a lui G. R., Ana*, a terminat clasa a patra. În timpul anului școlar se trezește la șase dimineața pentru a avea timp să parcurgă pe jos mai bine de jumătate de kilometru pe o cărare care duce spre drumul asfaltat. Acolo, trebuie să aștepte microbuzul care o duce în Iara, la școală. Ei îi plac toate materiile, dar preferata sa e matematica. Vede câtă nevoie de ajutor au atât ei, cât și restul comunității și se pare că resimte dorința de a face bine. De aceea, se visează doctoriță.

Ioana*, sora ei mai mică, cu ochi mari și zâmbet cu strungăreață, clipește des din genele alungite și își ascultă cu interes sora, jucându-se între timp cu o ciocolată pe care o mănâncă deja din priviri. Ea e încă la grădiniță și se poate lăuda cu următoarele: ,,În clasa pregătitoare facem desene, ne uitam la desene șiiii... atât.”. E limpede că este mai puțin afectată de marea dezordine din jurul ei. Vorbește curat și liniștit. Acceptă lucrurile așa cum sunt. Realitatea din Mașca, cea fără pic de vigoare, dominată de sărăcie, e până la urmă toată lumea ei: ,,Eu cu mami și cu Ana* dormim într-un pat și tati într-un alt pat. ”.

Cei patru stau într-o casă care are o cameră de aproximativ patru metri pătrați. Acolo sunt puse de-a dreapta și de-a stânga două canapele, iar în mijloc o măsuță sub care stau în tihnă două scaune mici. Mai există și o plită cu care încălzesc încăperea și la focul căreia prepară mâncarea. Pe ici, pe colo există jucării necăjite iar holul mic e ocupat de rafturi pentru haine și papuci.

Într-o cutie de chibrituri, constrânși în plan material de lipsa locurilor de muncă, iar în plan spiritual de o ignoranță dusă la extrem, trăiesc fără să-și facă prea multe planuri. Cei mari nu se zbat prea mult ca să trăiască altfel, acceptându-și eticheta de ,,săraci”, pe când cei mici îndrăznesc să spere că vor avea cândva ce văd la alțiii. De exemplu, Ioana* conchide prin a spune că vrea ,,casă, o bicicletă, tabletă, leptoc (n.r. laptop) și atât.”

Autoritățile din Iara beneficiază de parteneriate cu organizația Mechelen-Roemenie din Belgia, dar și alte ONG-uri, precum World Vision, iar potrivit documentelor școala din Iara a fost dotată cu mobilier și alte necesități. În ciuda acestor parteneriate, statisticile arată că procesul educațional nu se continuă, probabil tot din lipsa banilor. Aceleași recensământ din 2011, la capitolul educație arată că din populația stabilă de peste 10 ani, 34.50% au studii gimnaziale, 16.91% studii liceale, iar 12.43% au absolvit o școală profesională. Există 51 de analfabeți, din care 37 sunt femei. Educația nu se impune ca o necesitate, deoarece nici adulții nu îi cunosc prea bine importanța.

Necesitatea locurilor de muncă este un strigăt fără ecou. Comuna are potențial turistic, dat atât de panoramele pitorești, cât și de bisericile de lemn, care sunt monumente istorice, și de cele trei conacuri: ,,Beldi”, ,,Kemeny” și ,,Teleki”. De asemenea, există și o linie de mocăniță, funcțională pe vremea în care mina era o resursă economică, dar care acum nu are întrebuințare. Mai mult, pe dealurile din Iara s-ar putea organiza competiții pentru împătimiții sporturilor extreme.

Întrebat dacă s-ar putea profita de toate acestea pentru a crea locuri de muncă, secretarul a răspuns: ,,Eu cred că comunitatea (sic!), lăsată așa, de capul ei, nu va reuși mare lucru. Trebuie o viziune. Eu cred că dacă cei de la Consiliul Județean, pentru că ei sunt, până la urmă, șefii județului, ar ordona niște viziuni, atunci s-ar putea să iasă o chestie bună pentru toată zona, nu doar pentru Iara. Momentan, dânșii sunt focalizați pe Băișoara, care are potențialul pe care îl dă stațiunea, care, sigur, are altitudinea necesară ca să se poată practica sporturile de iarnă. Toată atenția, în principiu, s-a focalizat în zona respectivă. Dacă ar fi să se creeze o strategie județeană bine conturată, care să prevadă anumite direcții de dezvoltare și pentru zona de sud a județului, probabil că s-ar putea concepe o strategie unitară, care să atragă sursele de finanțare aferente și pentru zona noastră. Dar, așa, să iau individual x, y sau z care ar dori să facă nu știu ce, e foarte greu. Cerințele pentru a obține fonduri europene sunt destul de stricte și destul de sofisticate și, pe de altă parte, omul nici nu știe, de multe ori, nu are o idee exactă asupra modalităților prin care ar putea accesa bani, nu are o viziune. În fine, sunt mai mulți factori din aceștia care concură. Dar, dacă s-ar crea un cadru, atunci probabil că s-ar putea, că ne-am putea gândi la modul serios la o dezvoltare a pontențialului. Numai că toate se leagă între ele. N-ai infrastructură rutieră, n-ai turism. Nu își rupe nimeni mașina de zeci de mii de euro ca să îți vadă ție două dealuri. Dealuri au și alții și au și munți. Mergeți un pic până în Austria și mai povestim după aia, știți cum zic?”.

Problemele din Iara nu se opresc, însă, doar la nivel economic și educațional. Din punct de vedere demografic, populația este în scădere. 60.60% sunt adulți, 23.13% bătrâni, și 16.26% copii (INS 2011). Declinul demografic ar putea accentua problemele din comună, mai ales dacă pentru generația care se pregătește să intre pe piața muncii nu se vor găsi soluții. Între timp, în jur, totul se distruge. De la fosta exploatare minieră din care a fost furat tot fierul, până la copiii care nu au curent pentru a-și duce la îndeplinire programul de viață normal, cu minime condiții, totul este desenat în nuanțe gri. Entuziasmul unui trai mai bun nu se întrevede pe nicăieri, iar cei care poate ar putea schimba ceva, împiedicați în hârtii și rigori birocratice, preferă să lase zilele să treacă.

Aparențele arată o comună mare, care beneficiază de parteneriate și proiecte europene. Realitatea, însă, creionează un desen monoton. Liniile greșite și trasate apăsat pe foaie cu creionul, șterse cu radiera unei democrații prost înțelese, sunt considerate dispărute, deși urmele se văd clar. Iara stă astăzi sub semnul nepăsării. Nepăsarea autorităților care de multe ori sfidează, dar și nepăsarea celor care tind să-și plângă de milă prea mult, acceptând fără apel un trai venit întâmplător.

*Numele copiilor a fost înlocuit cu nume fictive.

 Loredana Bertișan

 Foto: Saul Pop

Material realizat în cadrul burselor ,,Swim for Education” , program inițiat de FSPAC, UBB