Sărbătoarea Învierii Domnului şi iconografia praznicului

Cuvântul Paşti este de origine ebraică Pesah-trecere, fiind folosit pentru sărbătoarea azimilor, sărbătoare anuală ce amintea de trecerea prin Marea Roşie a poporului evreu, eliberat din robia egipteană. Din limba ebraică cuvântul a fost preluat de creştini, fără să existe vreo legătură, decât cea de nume şi cea de dată, deoarece creştinii vor evoca în aceasta Patimile, moartea şi Învierea lui Hristos ce s-au petrecut în anul 33, în același timp cu Pesah-ul iudaic. La început această comemorare anuală se referea la ziua de 13 Nissan, prima lună plină de după echinocţiul de primăvară, fiind ţinută joia de dinaintea Duminicii Învierii în amintirea Cinei celei de Taină.Pentru primele comunităţi de creştini acest moment va însemna mai apoi şi comemorarea morţii şi mai târziu şi a Învierii Domnului; de aceea aceste evenimente din istoria mântuirii noastre Cina, Patimile, Învierea, vor fi serbate în acelaşi context. Mai târziu, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, au decis ca Paştele să se serbeze de către toată creştinătatea în prima Duminică cu lună plină, după echinocţiul de primăvară.Din punct de vedere al modului de prăznuire a acestei mari sărbători creştine, încă de la început, ea era ținută sâmbătă spre duminică noaptea, când credincioşii aşteptau momentul Învierii ce era întâmpinat cu cântări de bucurie, lumini multe şi cu săvârşirea Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Tot în vechime, în această noapte avea loc botezul catehumenilor, ei fiind înveşmântaţi în straie albe, semn al curăţirii de păcate, al îngropării şi învierii împreună cu Hristos. În timpul împăratului Constantin cel Mare se luminau nu doar bisericile ci şi casele credincioşilor cu torţe aprinse, astfel încât noaptea Învierii părea mai luminoasă decât ziua.Creştinii se salutau din această zi şi până la Înălţarea Domnului, cu salutarea: Hristos a înviat! la care se răspundea: Adevărat a înviat! iar atunci când se întâlneau îşi cereau iertare unii de la alţii, înainte de împărtăşanie, obicei păstrat şi azi.După terminarea slujbelor, întreaga comunitate lua parte la masa pascală sau agapa, de asemenea, ritual existent şi în timpul nostru, unde se binecuvântau bucatele: pâinea dulce-pască, brânza, carnea mai ales de miel (reminiscenţă primită prin tradiţia evreiască) şi ouăle roşii ce simbolizează Sângele Mântuitorului. Astăzi însemnătatea evenimentului este la fel de puternică, în tradiţia ortodoxă sunt păstrate slujbele, spovedania şi împărtăşirea credincioşilor pe tot parcursul sărbătorii. În ţara noastră, cu precădere în Transilvania, la acest praznic credincioşii primesc din partea bisericii Sfintele Paşti, pâinea amestecată cu vin și binecuvântată de preot.

Iconografia sărbătorii este şi ea la fel de interesantă, având izvorul creaţiei atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie aşa cum este recunoscut şi în Biserica Ortodoxă şi în cea Romano-Catolică. Iconografia creştină cuprinde mai multe reprezentări ale sărbătorii Învierea Domnului. În vechime, imaginea Profetului Iona ieşind din pântecele chitului simboliza viitoarea scenă iconografică; precum şi cea a mironosiţelor femei întâlnite de către înger la mormânt conform relatărilor evanghelice. Încă din secolul al III-lea, în biserica de la Duras-Europos exista această viziune reprezentativă; dar cea mai consacrată imagine o putem considera pe cea intitulată  Pogorârea la iad a Domnului. Printre exemplele primordiale poate fi aceea a ilustrării scenei realizate pe una dintre coloanele ciboriului Bisericii Sfântului Marcu din Veneţia, de secol al VI-lea. Referindu-se la taina acestui eveniment fundamental din istoria mântuirii, patriarhul Serghie al Moscovei amintea: Hristos înviat a ieşit din mormânt tot aşa cum a intrat la Apostoli prin uşile încuiate pe care nu le-a deschis; a ieşit din mormânt fără nici un semn că cineva din preajmă ar fi văzut ceva.Icoana Pogorârii la iad are la bază epistola Sfântului Apostol Petru ce ne aminteşte despre Mântuitorul care s-a dus şi a propovăduit şi duhurilor, ce erau în temniţă. Hristos în smerenia Sa, asumându-şi firea umană se pogoară la iad, biruindu-l, eliberându-i pe protopărinţii noştri Adam şi Eva împreună cu drepţii Vechiului Testament. Acest fapt constituie tema principală a sfintelor slujbe din Sâmbăta Mare şi din praznicul Învierii aşa cum reiese din Irmosul canonului pascal- cântarea a 6-a: Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.Icoana Învierii se mai numeşte şi Anastasis şi este încununarea praznicelor împărăteşti, fiind aşezată atât pe iconostas, cât şi pe tetrapod în naosul bisericilor, ea exprimând prin excelenţă lumina divină pogorâtă la iad. De asemenea, poate fi amintită ca şi izvor al scenei şi evanghelia apocrifă a lui Nicodim. În aceasta se relatează că cei doi fii ai lui Simion, Carinus şi Leucius, au înviat în ziua morţii lui Hristos. Tot ei, ne reamintesc dialogul purtat de Hristos cu stăpânul iadului: Ridicaţi-vă, porţile stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre împăratul slavei … iar, mai apoi, acelaşi glas răsună, asemenea tunetului: Deschideţi porţile, daţi deoparte porţile veşnice, ca să intre împăratul slavei … Şi împăratul măririi s-a ivit, sub chip de om, şi a luminat întunericul veşnic. A zdrobit lanţurile, şi puterea lui de învins ne-a cuprins pe toţi, pe cei ce eram scufundaţi în adâncul întunericului păcatelor şi în umbra de moarte a greşelilor noastre. Iisus i-a chemat la el pe cei înviaţi: Veniţi la mine, toţi sfinţii, voi ce aţi purtat chipul şi asemănarea mea.Compoziţia icoanei îşi are izvorul în spaţiul bizantin de unde a fost preluată, cu variantele ei, şi în cel apusean. În centrul lucrării, Hristos, înveşmântat în haine strălucitoare, păşeşte pe uşile sfărâmate ale iadului, având în mâna stângă un sul (rotulus), semn al propovăduirii Învierii în iad. În alte icoane, El, ţine o cruce monumentală  decorată cu motive ornamentale, simbol al biruinţei asupra morţii, iar cu dreapta Sa, îl ridică pe Adam din mormânt. În icoanele din secolul al X-lea, Iisus întinde cele două mâini lui Adam şi Evei. Împreună cu ei sunt pictaţi, de o parte şi de cealaltă, drepţii Vechiului Testament, printre care îi recunoaştem pe împăraţii David şi Solomon, purtând coroane, alături de Sfântul Ioan Botezătorul. Uneori în dreapta icoanei este redat profetul Moise, purtând în mâini tablele Legii, ca de altfel şi Abel, primul sacrficat. În jurul lui Hristos, mandorla multicoloră (în anumite icoane monocromă ) îi deţine şi pe câţiva îngeri pictaţi prin contururi uşoare, aşa cum îi vedem şi în alte compoziţii, precum Înălţarea sau Adormirea Maicii Domnului. Detaliile unui peisaj muntos se desfăşoară în cele două părţi simetric; la baza lucrării este înfăţişat iadul, aidoma unei prăpăstii de culoare neagră, ce se deschide spre privitor şi conţine diverse detalii semnificative precum lacăte, chei sfărâmate şi chipuri ori figuri ale diavolilor. Întreaga compoziţie, cu o adâncă reverberaţie interioară a misterului pascal, inspiră echilibru şi armonie. Iisus uneşte prin Învierea Sa atât lumea celor de dedesubt, cât şi cea terestră, făcându-ne martori direcţi ai Învierii, părtaşi ai propriei noastre învieri.

În imagine: Icoana „Coborârea la iad”, tempera pe lemn, sec. al XV-lea, Muzeul de Istorie şi Arheologie, Novgorod.