Actualitate
Mistica Pământului
Eu cred că noi, românii, avem o mistică a pământului. M’am născut la sat, dar nu am nostalgia lui decât în măsura în care‑mi aduc aminte de lunca Păiencii, de pădurile Turculeştilor, de Branişte, de zăvoaiele malurilor Peştenii, de viile aşternute pe dealurile Oltencei şi Aninoasei. Pe oameni i‑am uitat, mi‑am uitat aproape şi rudeniile. Caut să mai ghicesc nume şi chipuri, pipăi amintirea pe reliefuri, cu degetele orbului. Şi poate c’aş rămâne la suprafaţă, ca o expresie penibilă a zborului de vrabie, dacă maică‑mea nu m’ar fi purtat, copilandru, prin chinga de pădure a Grădiştei, moştenită de la părinţi, şi nu mi‑ar fi arătat fagii în coaja groasă a cărora bunicul îşi crestase, cu o jumătate de veac în urmă, numele. Tânăr pe atunci, ca şi copacii pe care‑i îmbrăţişa cu acel gest ritual al îndrăgostiţilor, bunicul crescuse odată cu ei, îmbătrânise, intrase’n pământ, şi mi‑i lăsa, mărturie şi adevăr, să citesc într’înşii mândria de a pogorî din neamul Mărgăriteştilor, din spiţa acelei legendare Mărgărita care, pe la vârsta de vreo sută şi zece ani, torcea din furcă până la miezul nopţii şi ieşea apoi în bătătură să asculte toaca’n cer, a îngerilor ce slujeau liturghia.
Până şi numele satului meu mi‑a rămas străin. Nu mi‑am dat niciodată osteneala să aflu cine ar fi fost acel Ion Glăvu, despre care unii cărturari rurali şopteau c’ar fi avut cândva un fel de moşie prin partea locului. Ţăranii nu vorbeau de el şi nici nu ştiau a fi fost vreodată rumâni la boier. Liberi şi săraci, agonisindu‑şi mămăliga pentru o iarnă şi pâine pentru un Paşte, janghinoşii Glăvilor se făleau doar cu viile, de câte opt până la patruzeci de rânduri, pe care le munceau şi le beau cu mare hărnicie.
Teiul lui Tache, la numai două‑trei praştii de fereastra copilăriei mele, era viu, însufleţit. În scorbura lui sălăşluia Zmeul. Nu‑l văzusem niciodată pe Zmeu, dar mama spunea că uneori tainicul sihastru iese seara şi zboară peste sat, lăsând în urmă‑i o lumină subţire şi un abur uşor, ca un oftat. Nu mi‑l puteam închipui cum arată şi nici nu ştiam dacă trebuie sau nu să mă’nspăimânt. Am început oarecum să mă dumiresc când am auzit‑o pe vecina Măria spunând despre fata ei că „are zmeu”; pasă‑mi‑te, Leandra prinsese să tânjească a lingoare, bântuită de fiorii nelămuriţi ai dragostelor dintâi. Mai târziu, întâlnit prin cărţi cu mitul Zburătorului, nu mi l‑am putut niciodată imagina altfel şi altunde decât veghind în scorbura din teiul lui Tache.
De altfel, maică‑mea nu ştia poveşti închipuite, ci întâmplări adevărate, petrecute’n sat. Dumnezeu şi Sfântul Petre veneau spre pământ pe piciorul Piscului Lat, fata moşului cea cuminte îşi făcuse bordeiul în Gorgoteşti, Statu‑Palmă‑Barbă‑Cot se da de‑a dura pe măgura de lângă Râpa’Naltă. Mama istorisea o singură dată, apoi poveştile erau spuse şi răspuse, la nesfârşit, de pământurile dimprejur. Aş hoinări pe potecile unui sat pustiu şi mi‑aş îmbelşuga auzul cu graiuri omeneşti.
Cât timp am trăit în America şi de câte mă întorceam în România erau aproape inevitabile servituţile aşa numitelor „comisioane”, de a duce sau a aduce ceva pentru cineva. Le‑am făcut întotdeauna cu plăcere. Dar solicitările care m’au emoţionat până la cutremurare au fost acelea ale multor români dintre cele două ape mari de a le aduce pământ din Ţară. Pământ de pe o groapă, pământ de lângă o biserică, pământ dintr’o grădină. Sau de oriunde, numai să fie pământ românesc! Am adus, am împărţit ţărână pe ştergar şi am cules bucurii pe lacrimă... Şi de fiece dată mi‑am adus aminte de acel Dan Căpitan de Plai care, scăpat de la tătari, trece Nistrul, descalecă, îngenunche, se pleacă şi „sărută ca pe‑o moaşte Pământul ce tresare şi care‑l recunoaşte...”pe rima frumoasă a lui Alecsandri.
Părintele Martin Ionescu a trecut de optzeci de ani.
— Aţi adus ceva pământ din Ţară? Tare‑aş dori şi eu oleacă, să mi‑l presare pe mormânt, că mor mâine‑poimâine pe aici...
N’am mai avut. I‑am dat din punguţa mea cu pămânţel, atârnată cu fir de mărţişor la căpătâiul patului. I l‑am dat, ca să‑l păstreze la icoană şi să‑l aibă, până la strigarea trâmbiţelor de apoi, pe somnul oaselor.
Noi, românii, fără’ndoială, avem o mistică a Pământului. Şi poate că tocmai de aceea avem şi o mistică a Învierii.