Singurătatea si neliniștea mântuitoare (2)

Peste tot este mişcare, forfotă, nervozitate şi ceea ce se numeşte stres. Este ştiinţific stabilit că, în momentul de faţă, imensa majoritate a oamenilor care se îmbolnăvesc de diferite boli, au la bază stresul, această stare de tensiune interioară, sufletească, nervoasă. Tot timpul parcă eşti împuns, eşti violentat din afară. În mare măsură, stresul se datorează şi prezenţei şi activităţii a ceea ce numim azi massmedia, în care ziarele, posturile de radio, dar, în special, cele de televiziune îl bombardează pe om de dimineaţă până seara cu ştiri de toată natura, cele mai multe fiind catastrofale. Este o adevărată întrecere a ziariştilor să consemneze numai ceea ce este violent, o crimă, un viol, o bătaie, o încăierare, o vărsare de sânge.Revin, deci, la acest bombardament continuu pe care zi şi noapte îl exercită, în acest început de secol şi de mileniu asupra noastră, aceste canale de televiziune cu programe din ce în ce mai violente. Eu mă culc devreme, mă scol devreme, am un program ţărănesc, dar totuşi la ora nouă, nouă şi jumătate, când se întâmplă să deschid televizorul, aproape nu este zi de la Dumnezeu în care să nu se anunţe un film sau un alt material televizat, care să nu spună că poate fi vizionat numai cu acordul părinţilor. Asemenea filme ni se importă, pe ele se dau banii care se dau, pentru că, în realitate, este ştiut că tot minorii le văd, existând totdeauna ispita fructului oprit. Este o poluare a spiritului şi pentru aceasta există un remediu: însingurarea sau singurătatea de bună voie. Din când în când ai posibilitatea să îţi asumi această singurătate, să fi asemenea lui Iisus, singur cu tine însuţi şi, prin rugăciune, cu Tatăl şi cu Iisus. Nu se poate să nu găseşti, oricât de agitată ar fi viaţa, oricât de mare ar fi stresul, nu se poate să nu-ţi găseşti, să nu-ţi permiţi luxul ca măcar o dată, de două ori pe săptămână să rămâi singur cu tine însuţi, fie că eşti în camera ta, în odaia ta - e mai greu la cămin -, fie că te duci într-o plimbare într-un parc, în grădina botanică, pe o alee mai lăturalnică, într-un cimitir, în care să rămâi cu tine, nu neapărat în ceas de rugăciune, dar într-un ceas de meditaţie, să simţi că te sustragi bombardamentelor mediatice şi că îţi impui o anumită sănătate, însănătoşirea sufletului. Eu, când eram tânăr, mergeam cu regularitate în cimitirul Bellu şi mă simţeam foarte bine, eram singur şi totuşi nu eram singur fiindcă şedeam de vorbă cu morţii ale căror nume erau pe morminte. Atunci iei grebla şi începi să te descotoroseşti, în inima ta, de toate aceste mizerii morale cu care ne bombardează massmedia.Dacă pentru călugări există idealul suprem – singurătatea monastică sau singurătatea sihăstrescă – ea e posibilă şi pentru omul cu viaţă socială şi pentru familişti, chiar şi pentru elevul sau studentul care stă într-un cămin. Băiat sau fată, cel puţin seara târziu sub pătură poate să-şi împreune mâinile şi să-şi acorde o jumătate de ceas de meditaţie şi de singurătate, sau noaptea târziu, sau dimineaţa devreme. Este la îndemâna fiecăruia, iar nimeni nu poate spune că este imposibil, că viaţa socială te înghesuie atât de mult şi te derutează, încât nu-ţi poţi permite măcar o frântură de ceas pentru a fi singur cu tine însuţi.Iubiţii mei, fiecare om, în afară de universul său social, are şi un univers interior. Acela este numai al lui, absolut al lui, nu-l poate controla nimeni din afară. Să nu renunţaţi la acest univers interior şi să nu-l stricaţi, să nu-l lăsaţi să fie bombardat, poluat şi murdărit. Mă adresez tinerilor, studenţilor, elevilor, dar şi celor vârstnici, cu îndemnul ca fiecare să-şi  păstreze universul lui interior curat, pentru că există această posibilitate, chiar pentru omul din viaţa socială. Nici pustnicul şi nici sihastrul însingurat nu este singur asemenea lui Iisus, ci este în comuniune cu ceilalţi prin rugăciune. Orice călugăr, orice însingurat se roagă – şi se roagă nu numai petru sine – se roagă, în special, pentru ceilalţi şi pentru lume, asemenea lui Iisus. Aşadar, într-un fel este însingurare şi, în acealşi timp, nu este însingurare. Această singurătate este vecină cu ceea ce se numeşte isihia. „Isihia” este un cuvânt grecesc care înseamnă linişte, de unde provine şi cuvântul ,,isihast” şi ,,isihasm”, care-i desemnează pe acei călugări din Muntele Athos care şi-au propus să cultive rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii, prin care se poate ajunge la liniştea sufletului. Dar vreau să vă spun, iubiţii mei, că şi liniştea aceasta trebuie văzută pe dinăuntru, pentru că nu este vorba de o linişte a nesimţitului. Şi pentru a înţelege, gândiţi-vă la fariseul din parabolă, cel care în Templu Îi mulţumea lui Dumnezeu că este corect, că posteşte, că dă zeciuială, că nu e păcătos. Acela era un om cu sufletul liniştit. Dar în spatele lui era vameşul care-şi bătea pieptul cu pumnii şi se ruga lui Dumnezeu să aibă milă de el. Acela era un suflet neliniştit. Dar ni se spune că vameşul cu sufletul neliniştit s-a întors mai îndreptăţit la casa sa decât celălalt pentru că liniştea fariseului era o linişte a mortului viu. Şi nu trebuie să uităm că cea mai liniştită mare de pe glob se numeşte Marea Moartă, care, din cauza vâscozităţii, a densităţii sării, practic, nu se mişcă, nu face valuri, rămâne insensibilă la bătaia vântului. De aceea această isihie, această linişte nu trebuie să fie asemenea Mării Moarte, ci asemenea unui izvor sau a unui pârâu de munte care este limpede, care saltă printre pietre şi care, contemplat de tine, om, îţi aduce tot atâta linişte cât nu ţi-o aduc valurile mării. Se ştie din experienţa vacanţelor că la mare omul merge pentru plajă, pentru soare, pentru bronzare, pentru sănătate, dar sistemul nervos este biciuit în permanenţă de zgomotul şi de mişcarea mării. Muntele este cel care te linişteşte. Şi avem fiecare experienţa că dacă ai stat o jumătate de oră pe o piatră lângă un pârâu de munte, îţi e sufletul tot atât de limpede ca şi acel pârâu pentru că este vorba de liniştea vie, de apa care curge, care umezeşte pământul şi în care se răsfrânge noaptea luna.Aşa trebuie să fie liniştea omului, să fie liniştea lucrătoare; într-un fel să îţi asumi liniştea de a fi neliniştit. Neliniştit este omul, care nu se socoteşte suficient lui şi asemenea fariseului de care v-am vorbit. Cel care crede că a realizat totul în viaţă pentru Dumnezeu şi pentru semeni şi că, până la moarte, nu-i mai rămâne nimic de făcut, acela este un suflet împăturat în liniştea morţii sau în liniştea care ucide. Dar cel care-şi pune  veşnic probleme şi socoteşte că este neîmplinit sau nu îndeajuns de împlinit, acela este un om viu. Să nu uităm că marii duhovnici şi marii sfinţi şi-au sfârşit viaţa în acest fel de nelinişte mântuitoare. Cred că l-am citat altădată pe părintele Paisie, marele duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria din Moldova, care a fost un practicant al isihiei, era un isihast. Ştiam că e pe moarte, m-am dus la el, m-am aşezat pe marginea patului şi l-am întrebat: ,,Părinte Paisie, cu ce simţământ vă pregătiţi să treceţi dincolo?” Şi îmi spune: ,,Nu am decât o singură nelinişte: că-n viaţa mea de duhovnic poate că am legat pe cine nu trebuia să leg şi-am dezlegat pe cine nu trebuia să dezleg”. Iată deci, acest mare vizionar, acest om cu viaţă sfântă, în ceasul morţii avea şi el o anumită nelinişte şi-l ruga pe Dumnezeu să-l limpezească. Sunt convins că a murit limpede, dar vreau să spun că sufletul său, într-un fel, era cuprins de nelinişte mântuitoare şi aceasta l-a mântuit. De aceea dragii mei, în încheiere, v-aş ruga să vă amintiţi din când în când de ceea ce v-am spus. Nu le-am spus pe toate din cărţi şi din Scripturi, ci din propria mea experienţă de o viaţă întreagă. E foarte binefăcătoare, mai cu seamă acum, în Postul Mare, adoptarea acestui remediu sau medicament care, pe lângă rugăciune, pe lângă post, pe lângă înfrânare, este menit să aducă seninătate şi să ne facă mai pregătiţi pentru ca să ne apropiem de marile sărbători ale Patimilor şi Învierii Domnului. Fie ca binecuvântarea Domnului Iisus, cu liniştea Lui neliniştită, să fie peste voi şi peste mântuirea voastră. Amin.