Singurătatea si neliniștea mântuitoare (1)

Aceasta a fost legea de fier pe care a stabilit-o Dumnezeu şi Fiul Său, în acord de voinţă cu Părintele Său ceresc, pentru că o suferinţă născută din păcat, cum a fost aceea a lui Adam, nu se răscumpără decât printr-o altă suferinţă născută din iubire, cum a fost aceea a lui Iisus Hristos. De aceea, dacă vrem să-L urmăm cu adevărat pe Domnul Iisus, va trebui să ne obişnuim şi să ne pregătim sufleteşte pentru o asemenea întâmpinare. Cântările Învierii ne vorbesc despre o anumită stare a spiritului, pentru ca noi să cântăm cu adevărat bucuria Învierii. Iar această primenire a spiritului se face printr-o pregătire, printr-o „grădinărie” a sufletului, pe care noi o realizăm îndeosebi în timpul Postului Mare, aşa cum orice gospodar de la ţară, primăvara, îşi deretică curtea, grădina, curăţă pomii de uscături şi pregăteşte pământul pentru saduri şi răsaduri. Postul, în sine, nu este un scop, ci este un mijloc, este o terapie şi se aplică în funcţie de recomandările duhovnicului şi de trebuinţele sufleteşti ale creştinului. În continuare voi încerca să vă spun, în spaţiul acestei scurte meditaţii, câteva cuvinte despre unul din remediile, din leacurile la care putem recurge pentru a ne pregăti  să primim Săptămâna Patimilor şi Duminica Învierii. Am să vă spun câteva cuvinte despre singurătate. Dumnezeu nu l-a făcut pe om spre a fi singur, spre a exprima singurătatea, exceptând-o pe cea voluntară, chibzuită, asumată, a călugărilor, şi care nu este de fapt o singurătate, pentru că un călugăr prin rugăciune rămâne tot timpul în comuniune cu credincioşii din Biserica sa. Noi ştim că Domnul Hristos, în tot timpul activităţii Sale publice de trei ani şi jumătate, a dus o viaţă socială. Şi-a făcut ucenici, întâi pe cei 12 Apostoli şi apoi pe cei 70 de care nu se despărţea aproape niciodată. S-a strămutat din Nazaretul Galileii în oraşul Capernaum, pe malul Mării Tiberiadei, locuind într-o casă, în mijlocul oamenilor. Mergea prin mulţimi şi cu mulţimile după El, era urmat de acestea şi ştim, din câteva împrejurări, că această însoţire devenea uneori incomodă. Şi iată câteva exemple. La un moment dat, o femeie bolnavă s-a atins de poala hainei Lui ca să se vindece şi El a întrebat: „Cine este cel ce s'a atins de Mine?” (Lc 8, 45) Iar ucenicii, poate că râzând, da oricum nedumeriţi de întrebare I-au răspuns „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine s'a atins de Mine?...” (Lc 8, 45) Iar altă dată, pe când şedea în casa din Capernaum, au venit doi oameni aducând cu targa un slăbănog, un paralitic pe care Iisus să-l vindece şi, pentru faptul că nu au putut pătrunde în casă din cauza mulţimii, au trebuit să spargă acoperişul casei şi să lase targa în mijlocul casei pentru ca bolnavul să ajungă aşa în faţa Domnului (Mt 9, 1-7). Aşadar, Mântuitorul trăia o foarte intensă viaţă socială, în mijlocul mulţimilor şi cu mulţimile după El, care-L solicitau, care-L urmau, care-L ascultau şi care aşteptau ca bolnavii lor să fie vindecaţi. Dar, din când în când, Mântuitorul Hristos se însingura şi îşi lăsa ucenicii, lucru pe care îl ştim tot din Sfintele Evanghelii. De pildă, după ce a săturat mulţimile flămânde prin minunea înmulţirii pâinilor, şi-a lăsat ucenicii, silindu-i să se urce în corabie şi să treacă singuri de partea cealaltă a mării, iar El s-a urcat în munte să se roage. Această singurătate a rugăciunii o căuta fie după un moment foarte important din activitatea Lui, fie înainte de acel moment. Simţea nevoia, ca om, să se însingureze de oameni, de mulţimi, de tumultul lor, de grijile lor şi să rămână cu Sine Însuşi, dar nu într-o singurătate desăvârşită. Pentru că El mergea noaptea în munte pentru ca să se roage, să stea de vorbă mai pe-ndelete cu Părintele Său, să comunice între Ei. Aşadar, într-un fel, era o singurătate, dar nu una deplină, aşa după cum, mai târziu, Înălţarea la cer a fost o despărţire de ucenici, iar pe de altă parte nu a fost o despărţire, pentru că El a rămas împreună cu ei şi împreună cu întreaga omenire. Aşadar, singurătatea Lui era un prilej de a comunica, de a dialoga prin rugăciune cu Părintele Său, de care ipostatic nu se despărţise niciodată, dar cu care trebuia să fie, din când în când, într-o legătură foarte apropiată şi foarte intimă. Acestea au fost momentele de singurătate pe care Domnul şi le impunea, dar a existat însă în viaţa Lui şi o altă singurătate pe care I-au impus-o alţii, şi anume, aceea din timpul Patimilor. Gândiţi-vă, cu puţin înainte de aceasta, la câte făgăduinţe şi declaraţii de solidaritate Îi făceau ucenicii, când El i-a anunţat că în Ierusalim va fi prins şi arestat de către cărturari şi farisei, care-L vor batjocori şi-L vor scuipa, şi-L vor osândi, şi-l vor omorî, iar a treia zi va învia. În acest context, (ascultaţi bine!) doi dintre apostolii Săi cei mai apropiaţi, Iacob şi Ioan, Îi cereau ca întru Împărăţia Sa să fie unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, arătându-ne grijile lumeşti, absolut lumeşti şi mentalităţile omeneşti, de parvenire, în preajma Patimilor. Şi dacă apostolii I-au făgăduit că vor bea paharul pe care-L va bea Iisus şi se vor boteza cu botezul cu care El se va boteza, se refereau la Patimi. Şi într-adevăr au făcut-o, dar mai târziu, la sfârşitul vieţii lor când au murit cu moarte de martiri. Dar atunci, la numai câteva zile, n-au făcut-o. Fiind în Grădina Ghetsimani noaptea, de îndată ce a apărut Iuda cu ostaşii, Petru a făcut un prim şi un ultim gest de a-L apăra pe Iisus. Apostolii văzând că aceia Îl arestează şi-I leagă mâinile, s-au înspăimântat toţi, inclusiv Petru, şi au fugit din grădină şi L-au părăsit, lăsându-l singur.Iubiţii mei, dacă ne gândim mai adânc la Patimile Mântuitorului s-ar putea să simţim această strângere de inimă că, nu atât suferinţele ne înfioară, cât singurătatea în care El a îndurat aceste suferinţe. Suferinţa cea mai ascuţită, dar nemărturisită, a lui Iisus a fost singurătatea, de vreme ce, îndată ce a fost arestat în grădina Ghetsimani, apostolii, ca nişte oameni, s’au înspăimântat, au fost cuprinşi de laşitate, au fugit în întunericul nopţii lăsându-L singur. Jignirile, şi scuipările, şi batjocurile, şi drumul Crucii, şi răstignirea în sine, toate au fost cumplite. Dar întotdeauna m-a cutremurat singurătatea Lui. Nu a avut pe nici unul dintre ucenicii Săi alături sau în apropiere, în afară de sfintele femei, atunci când mulţimea striga turbată către Pilat: ,,Ia-L, ia-L, răstigneşte-L” (Mt 27, 22-23; Mc 15, 11-14; Lc 23, 21-23; In 19, 15) şi atunci când ostaşii, pe jumătate beţi, îşi băteau joc de El, Îl scuipau şi-L biciuiau. Singur a trebuit să-Şi ducă Crucea şi atunci când S-a poticnit sub ea, ostaşii l-au pus pe Simon din Cirene să I-o ducă până la capăt. Singur a fost şi pe Cruce, atât de singur încât, omeneşte vorbind, omul din El a simţit că până şi Părintele Său Îl părăsise, ceea ce L-a făcut, în chinurile mari, să Îşi aducă aminte de un verset al psalmistului David: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mt 27, 46) Şi totuşi, Dumnezeului Său şi Părintelui Său îi încredinţa în clipa morţii duhul. Iată, deci, două feluri de singurătate: una pe care El şi-a asumat-o şi care era binefăcătoare, creatoare, liniştitoare, şi o alta pe care oamenii I-au impus-o şi care a avut un profund caracter dramatic.Iubiţii mei, când veţi asculta Evangheliile Deniilor, gândiţi-vă şi la ce v-am spus eu în această meditaţie, gândiţi-vă nu numai la chinurile lui Iisus, gândiţi-vă şi la singurătatea Lui, care ne rămâne supremul nostru model. Există şi în viaţa noastră o singurătate, pe care oamenii ne-o impun şi pe care o suportăm foarte, foarte greu. Dar poate exista o singurătate pe care, asemenea lui Iisus, ne-o putem asuma?